Vasile Racoviţan

Mi-am propus, încă de când am citit, să vă împărtăşesc poate cel mai frumos text despre “U” Cluj pe care l-am citit de ani buni încoace. Îi aparţine lui Alin Fornade şi se intitulează “Fotbal de stradă”. Lectură plăcută.

Şi dacă tot vorbeam despre “U”, nu uitaţi de rubrica de editoriale de pe ucluj.ro, unde mai scriu şi eu din când în când.

Şi încă una:  nu rataţi blogul lui “UistBatran”.

Gata distractia! Campionatul Mondial mai exista doar in amintirile noastre, Euro 2012 e inca doar un vis. In schimb, realitatea e aproape (pentru majoritatea, pentru mine nu neaparat): Liga I. Sau Liga lui Mitica. Sau Divizia A. Sau cum vreti sa ii ziceti. Oricum, nu conteaza.

Ce conteaza e ca “U” e din nou acolo. Si ca va juca din nou cu Steaua, Dinamo, Rapid, Poli. Si, evident, cu CFR. Chiar daca nu acasa, chiar daca orasul nu va mai avea parte de spectacolul fabulos pe care il stiu pune in scena fanii lui “U”. Chiar daca asupra echipei planeaza tot felul de acuze, chiar daca…, chiar daca… “U” e in Liga I. Asta conteaza.

Iar in weekend sau cel tarziu in etapa a IX-a va afla si Alba Iulia ce inseamna de fapt un derby. Iar asta poate fi marele castig al prezentei echipei in prima liga…. faptul ca un oras din Ardeal va avea ocazia de a se indragosti de o echipa unica. Asa cum s-a intamplat in trecut cu Sibiul, asa cum s-au indragostit de “U” cei care au venit la Cluj din diverse motive, asa se pot indragosti si albaiulienii. Iar daca nu va fi asa, niciun bai… stadionul nou abia asteapta echipa acasa.

Apropo de Liga I… al carei sezon a inceput din nou cu un scandal… va fi un nou an slab pentru fotbalul romanesc, sunt sigur. Singura echipa care imi lasa mie impresia ca vrea sa se alinieze la ceea ce inseamna la ora actuala fotbal in Europa e FC Vaslui. Nu campioana, care s-a afundat deja in mult prea multa mocirla, nu Unirea Urziceni sau Dinamo (care sunt in cadere libera), nu Rapid (care conteaza mai mult verbal decat pe teren in ultima vreme), nu Poli Timisoara (sper sa nu se distruga ceea ce s-a construit acolo) si nu Steaua (Piturca stie multe, dar nu stiu cat timp il va lasa Gigi sa munceasca sngur). Asadar, anul acesta favorita mea pentru titlu este… “U”. Dar tare ma tem ca altii deja si-au asigurat aceasta distinctie. Si nu pe teren. Doar asa e in Liga lui Mitica…

Am ţinut cu Olanda, dar sunt dezamăgit de modul în care trupa lui Bert van Marwijk a înţeles că trebuie abordată o finală de Campionat Mondial. Între a avea tupeu pe teren şi a fi brutal e o diferenţă de la cer la pământ. Olanda de aseară a lăsat deoparte tot ceea ce i-a adus victoriile de până acm şi s-a transformat într-o adunătură de “cotonogari”, în frunte cu Nigel de Jong. L-a urmat apoi şi Mark van Bommel. Singurul care fost trimis însă mai repede la odihnă a fost Heitinga, cel care doar şi-a făcut treaba: l-a oprit pe Iniesta din drumul spre gol.

“Jucând” astfel, Olanda a uitat parcă să mai combine la mijlocul terenului, a “uitat” să joace direct spre paorta adversă. Iar când şi-a adus aminte, Iker Casillas a fost pe fază. Dacă Robben marca atunci când a scăpat singur, victoria era a olandezilor. Era însă un succes umbrit.

Golul lui Andres Iniesta a venit când aproape toţi aşteptau penalty-urile şi a adus însă sucesul celor care l-au meritat. Spania a fost, pur şi simplu, echipa cea mai bună atunci când a trebuit: la “loteria” de câteva minute din jocul cu Paraguay, la semifinala cu Germania şi în momentele-cheie ale finalei cu Olanda. Deşi nu a jucat la fel de spectaculos ca la Euro 2008, Spania de la World Cup 2010 a învţat să fie şi pragmatică. 1-0 a devenit scorul preferat al trupei lui Vicente del Bosque. Dar mereu acel 1-0 se putea transforma într-un festival de goluri, dacă spaniolii ar fi avut puţin mai multă atenţie. Dar nu au avut nevoie de ea…

Şi dacă tot a fost Mondialul acuzelor la adresa arbitrilor, să nu îl uităm nici pe Howard Webb. Mi-a plăcut că a încercat să ţină în frâu un meci incredibil de greu, mi-a plăcut că a căutat mereu să le explice jucătorilor că snt pe teren pentru a juca fotbal, nu pentru lupte libere. A greşit însă grav când l-a iertat pe Nigel de Jong, şi nu cum au reclamat olandezii la faza dinaintea golului. Acolo, Elia a cerşit un fault, iar fundaşii olandezi s-au uitat cum plimbă trei spanioli mingea prin faţa careului.

Germania a spus “adio” Mondialului (mă rog, va mai juca pentru locul 3 şi recordul lui Klose). Era de aşteptat. Oricât de încâlcit ar fi jucat Spania până la semifinală şi oricât de avântat nemţii. Victoriile nebune cu Anglia şi Argentina nu mai aveau cum să se repete cu Spania, la fel cum nici chinul ibericilor cu Paraguay sau neşansa din jocul cu Elveţia nu ar mai fi putut avea “dublură” în semifinale.

Spania s-a trezit exact atunci când trebuia. Ca o echipă mare, care ştie să se mobilizeze în momentul cel mai important. Germania, pe de altă parte, a ars toată benzina cu Argentina. Iar contra Spaniei s-a mulţumit să se lase dominată la început. A fost greşeala cea mai mare, în opinia mea, pentru că odată ce Xavi şi Iniesta pun stăpânire pe joc nu mai există antidot. Ier nemţii chiar nu au avut nicio replică în faţa adevăratei maşini de fotbal.

Că a fost doar 1-0 e rezultatul ambiţiei spaniole – de neînţeles pentru mine – de a duce mingea până în poartă. Pentru trupa lui Vicente del Bosque şutul la poartă e, parcă, un chin. Oare cum ar fi arătat echipa Spaniei în ultimii ani dacă şi-ar fi încercat, de câteva ori, şi şuturile de la 25-30 de metri? Dar aseară, contra unei echipe în care fundaşii – mai ales Mertesacker şi Boateng – mai mult se uitau după minge decât o interceptau. Sau în care mijlocaşii – cu excepţia lui Schweinsteiger – se gândeau mai degrabă la schimbul de tricouri de după meci cu Xavi decât la o deposedare.

Germania, în ciuda eliminării, nu are de ce să se plângă. A pierdut în faţa celei mai bune echipe din lume. O echipă care este cel puţin cu doi ani înaintea tuturor celorlalte, cum bine remarca Joachim Löw. Va reuşi oare Olanda să recupereze cei doi ani în câteva zile? Am mari dubii. Dar e totuşi o finală de Campionat Mondial, unde se poate întâmpla orice şi unde favoriţii pot să rămână, la final, doar cu “mulţumirea” că toată lumea îi vedea campioni. Întrebaţi-i pe brazilieni cum a fost în 1950, pe Cruyff cum a fost în 1974 sau pe Maradona cea  simţit în 1990.

Nu foarte des se poate spune despre un meci cu cinci goluri că nu a oferit mai nimic. Dar Olanda-Uruguay, prima semifinală de la World Cup 2010, nu a avut nimic din strălucirea altor jocuri încheiate tot cu 3-2 – îmi vine acum în minte România-Argentina din 1994.

Prima semifinală a arătat încă o dată de ce au ajuns Olanda şi Uruguay atât de departe: pentru că au transformat fotbalul într-o ştiinţă exactă. Olanda lui Sneijder, Robben sau van Bommel oferă spectacol rar, daor când ştie că şi-a făcut treaba. Până atunci, e muncitoare şi organizată. Şi asta i-a adus succesul, inclusiv aseară. Uruguay e poate cea mai incomodă echipă de la acest Mondial. Rar a descoperit cineva cheia pentru lacătul gândit de antrenorul Tabarez. În plus, nimeni nu a ştiut să îl împiedice pe Forlan să îşi arate clasa. Aseară, însă, a fost singur…

Olanda a câştigat meritat. Trecând peste oarecum întâmplătoarele, dar superbele goluri ale lui van Bronckhorst şi Forlan, dar şi peste reuşita atât de controversată a lui Sneijder (van Persie era în offside şi l-a cam fentat pe Muslera), Olanda şi-a dovedit superioritatea la faza golului al treilea şi mai ales după aceea, când mai putea puncta de câteva ori. Cum nu a făcut-o, Uruguayul s-a trezit că mai are o şansă – infimă – de a prinde finala. Şi  marcat, după o gafă de curtea şcolii a apărării Olandei, aducând, în sfârşit, tensiune şi spectacol în meci. Păcat că era deja minutul 90+2… Oare dacă Maxi Pereira marca în minutul 85, cum s-a fi încheiat jocul?

Olanda va juca finala din nou după 32 de ani. Până acum, a pierdut deja de două ori. În ambele cazuri, toţi aşteptau titlul. Acum, indiferent de adversar, Spania sau Germania, favorita nu se va mai numi Olanda. Să fie acesta secretul care să aducă primul titlu? O ţară întreagă visează deja o Cupă Mondială portocalie.

De o parte – Germania. O adevărată încântare. Până şi pe mine, fan al nemţilor de când i-am văzut prima dată jucând (era în 1990, la Coopa del Mondo), echipa formată de Joachim Löw nu încetează să mă surprindă. E pur şi simplu ALTCEVA.  Altceva decât au fost Naţionalele Germaniei de-a lungul anilor, altceva decât ar fi aşteptat toată lumea după pierderea lui Ballack, dar mai ales altceva decât există la World Cup 2010. Joacă un fotbal de vis. Read the rest of this entry →

Nu am urmărit cu foarte multă tragere de inimă Campionatul Mondial până acum. Ca orice pasionat de  fotbal am privit meciurile, m-am enervat la ratările copilăreşti, m-am bucurat de goluri frumoase, chiar şi de eliminările  Italiei şi Franţei. Nu am simţit, însă, în niciun moment, că mă captivează cu adevărat competiţia din acest an.

Asta, până ieri. Şi nu datorită meciului Olanda-Brazilia, al cărui rezultat mă bucură nespus de mult, ci datorită confruntării dintre Uruguay şi Ghana. Pentru prima dată în afara meciurilor Germaniei am fost suporter al unei echipe. Şi anume, al naţionalei din Ghana. Nu e cea mai spectaculoasă echipă de la World Cup, dar mi-a plăcut pentru că şi-a dat sufletul pe teren pentru victorie. La fel şi aseară, când în ultima secundă a prelungirilor s-a mai arucnat o dată spre poarta adversă. Şi atunci a venit penalty-ul. Şutul lui Asamoah Gyan. Cu câţiva centimetri mai sus decât ar fi trebuit. Ce a urmat, la “loterie”, nu prea mai contează. Acolo câştigă de obicei cine are mai mult noroc. Ieri, a fost Uruguay.

Şi acum îmi pare rău pentru Ghana. Dar mai ales pentru Asamoah Gyan, un jucător pe care îl descoperisem acum câţiva ani, într-o transmisiune a Eurosport de la un turneu U21 parcă. Pe atunci era un puşti care stătea să explodeze. Acum, la World Cup, şi-a arătat clasa. Şi sunt convins că o va face şi în continuare. Plus, să nu uităm un lucru: penalty-urile importante le ratează mereu jucătorii mari. Amintiţi-vă de Baresi, de Baggio, de Waddle, chiar şi de Belodedici sau Dan Petrescu. Ca să numesc doar câţiva cărora le-au tremurat prea mult picioarele la Campionatele Mondiale.

Câteva cuvinte şi despre Uruguay. Diego Forlan e fenomenal. Joacă pentru echipă, iar când e nevoie echipa se pune în slujba lui. Combinaţia a funcţionat perfect până acum. Va urma însă meciul cu Olanda, unde va fi extrem de dificil, mai ales că Suarez va fi suspendat.

Apropo de Olanda… pe lângă faptul că mă bucură nespus victoria “portocalelor”, cel mai  mult mă încântă că, deşi sunt deja în semifinale, încă nu s-au certat între ei. Şi nici nu s-a găsit vreo “vedetă” în grup. Iar asta spune multe despre cum au înţeles olandezii – după multe eşecuri, e drept – că trebuie şi poate fi câştigat un titlu mondial. Mai au doar doi paşi…

Germania-Argentina ar fi trebuit sa fie finala la acest Campionat Mondial. Nicidecum un “banal” sfert de finala.

Si asa, insa, sunt convins ca va fi meciul numarul 1 al competitiei, desi mi-e destul de greu sa cred ca o partida poate depasi Germania-Anglia. A fost meciul care a avut de toate: o echipa in forma maxma, o alta care incerca sa se redescopere, “celebrul” 2-0, o greseala imensa de arbitraj, dar peste toate a avut fair play. Ca Germania a invins cu 4-1 e poate putin prea mult. Dar cu siguranta e meritat.

Argentina a avut si ea parte de un usor sprjin ca sa se califice. Parca pentru a nu fi mai prejos de fotbalisti sau antrenorul Capello, ultimii italieni e la CM, arbitrii, si-au dat si eu cu stangul in dreptul. Chiar si fara golul din offside al lui Tevez, Mexicul ar fi avut sanse infime. Si totusi, mexicanii merita aprecieri pentru faptul ca au stiut ce sa faca pentru ca Messi sa fie aproape inexistent pe teren. Spre ca au retinut si nemtii cum functioneaza anihilarea argentinianului.

Germania-Anglia e visul oricărui organizator al vreunei competiţii. E meciul care scoate la iveală rivalităţi vechi de zeci de ani, dar care oferă mai mereu un festin pe teren.

Sunt convins că aşa va fi şi azi.

Nu război, nu răzbunare a nemţilor pentru finala din 1966, nu răzbunare a englezilor pentru calificările ratate după penalty-uri. Nu. Doar un simplu meci de fotbal, care – cred eu – va readuce la viaţă acest Campioant Mondial.

Cine va câştiga? Eu zic să îl întrebăm pe Gary Lineker

PS:  Uruguay-Ghana va fi primul sfert de finală. Ambele formaţii s-au calificat meritat. Dar cine va merge mai departe? Pariul meu: Uruguay. Are doi atacanţi de clasă, iar Ghana doar unul singur. În plus, africanii şi-au pierdut “creierul”, pe Kevin Prince Boateng.

Nu am vazut meciul Frantei cu Africa de Sud, dar nu cred ca am pierdut mult. Sunt primele echipe care pleaca spre casa. Si – pot spune fara sa am vreun dubiu – absolut meritat.

Nu va ascund faptul ca ma bucur nespus pentru esecul Frantei… chiar mi-e antipatica aceasta echipa. Cat despre Africa de Sud… eliminarea ei mi se pare cam fara sare si piper. Nici nu va aduce ceva bun Campionatului Mondial, nici nu va strica prea mult.

Cine va urma pe lista rusinii?

PS: A urmat Italia Ba chiar s-a inscris cap de lista.