Avem o șansă. Să nu o ratăm
România-Olanda 1-4. Nu e un capăt de țară. Dimpotrivă, e doar începutul. De fapt, continuarea începutului de la Istanbul, unde am învins Turcia. Am citit nenumărate păreri despăre meciul de la București, multe despre prestația arbitrilor, care ne-ar fi dezavantajat și din cauza cărora am pierdut meciul. Nimic mai greșit! Arbitrajul a fost slab, dar cădem în penibil dacă începem să îl acuzăm ca fiind cauza eșecului.
Să ne uităm întâi în propria ogradă. De la portar și până la ultimul atacant, avem o echipă națioanlă cu fotbaliști cel mult bunicei, în comparație cu nivelul din Europa anului 2012. Mulți sunt tineri, ”necopți”, mulți sunt în miezul unei cariere ce nu a cunoscut niciun mare succes, mulți sunt la apusul uneia lipsită de strălucirea pe care au visat-o. Suntem doar o echipă micuță, cu potențial. Atât și nimic mai mult.
Iar o astfel de echipă poate crește. Chiar mult, dacă e îngrijită cum trebuie. Dacă cei care sunt responsabili se vor concentra mai mult pe păstrarea nucleului, pe promovarea celor care au valoare, pe ceea ce presupune, până la urmă, crearea unei adevărate echipe.
Hai să ne întoarcem puțin în timp. La începutul anilor ’90. După un Campionat Mondial bun, au urmat o serie de mici șocuri, care au culminat cu acel 2-5 de la Kosice, împotriva Cehoslovaciei. Să ne uităm puțin peste echipa de atunci: Lung, Sabău, Iovan, Prodan, Belodedici, Munteanu, Lupescu, Popescu, Hagi, Dumitrescu, Lăcătuș, Răducioiu, plus rezervele Hanganu și Panduru. Iar acum să judecăm ca și cum ar fi azi acel meci. Ce ar scrie presa de acum despre acel meci și despre jucători? Că la nu-știu-ce fază din minutul X a fost ofsaid, că la urmtoarea nu s-a dat fault în atac, că la golul patru arbitrul iar nu s-a uitat bine și la 2-5 chiar meritam penalty? Că toți cei care au fost pe teren sunt niște non-valori, că nu au față de echipa națională? I-ar căuta prin baruri, să vadă care câte pahare dă pe gât. Apoi, ne-ar ”delecta” și cu o listă cu gagicile ce le-au trecut prin pat. Iar la următorul meci, ar aștepta de la ei ”minuni”. Știm cu toții că nu s-a întâmplat așa. Arbitrajul nu a contat, iar cei responsabili au ignorat orice critici venite atunci, în afară de cele la adresa selecționerului, l-au schimbat pe acesta, iar acel nucleu de jucători a dus România acolo unde acum nici nu mai îndrăznim să visăm: în sferturile de finală ale unui Campionat Mondial.
OK, să ne întoarcem în prezent. Am pierdut iarăși categoric, De această dată, acasă. Ce face opinia publică? Aruncă pisica în ograda arbitrilor scoțieni. Și se face că uită cum Tătărușanu a boxat aiurea, cum Grozav nu s-a concentrat destul când a fost singur cu portarul, cum Goian se uita la meci când Martens punea latul în careul mic, cum toți mjlocașii noștri știau doar să faulteze când olandezii ajungeau la 25-30 de metri de poarta noastră, cum Tamaș alerga disperat după Lens în finalul primei reprize, cum, cum, cum… Hai să ne uităm mai întâi în ograda noastră, să vedem ce se poate îmbunătăți, să îmbunătățim, iar apoi, când suntem iarăși la nivelul la care am fost acum aproape 20 de ai, să vorbim și de arbitri, de gazon prost, de lumina reflectoarelor și de orice altceva vreți.
Acum, chiar avem o șansă de a reveni unde am fost cândva. Oare cum ar fi să nu îi dăm cu piciorul?
