Ca la 20 de ani…

Dacă ar fi să aleg un sport de iarnă care mereu m-a atras – din punct de vedere al telespectatorului – și de care nu mă pot plictisi nici în ruptul capului, e clar ce aș alege: săriturile cu schiurile.
”Preferatul” meu încă de când am urmărit prima dată concursurile de gen a fost Andi Goldberger. Au urmat mulți alții pe care i-am simpatizat, unii cărora le-am apreciat performanțele, dar fără a le deveni mare fan, precum Adam Malysz sau Simon Ammann. Pe lângă toți a fost, însă, mereu, unul căruia i-am apreciat cel mai mult devotamentul față de acest sport: Noriaki Kasai.
Mereu între cei mai buni, dar niciodată ”cel mai”, japonezul căruia cred că zâmbetul îi este lipit de figură, nu a renunțat niciodată la pasiunea sa. Nici atunci când alții mai tineri îi luau locul fruntaș în echipa țării sale înainte de competițiile majore: când conta, el era mereu acolo, să pună umărul la succese. Oarecum, din umbră.
Acum, la Sochi, a făcut la fel: a rămas în umbra strălucitorului polonez Kamil Stoch. Și totuși, parcă a strălucit la fel de mult, prin câștigarea medaliei de argint. La 41 de ani! Ca de obicei, cu zâmbetul pe buze.
Văzându-l cum zburdă alături de cei care i-ar putea fi fii, am încercat să-mi imaginez cum de a reușit, în ciuda vârstei, să rămână la fel de tânăr precum îl știu de pe vremea când abia începeam să mă uit cu atenție la sărituri cu schiurile. Iar răspunsul mi-a venit mult mai ușor decât mă așteptam. ”Secretul” e extrem de simplu și totuși atât de complicat pentru mulți: când vine vorba despre fericire, vârsta din acte contează la fel de puțin precum numărul de la pantofi sau măsurile la haine. Atâta timp cât spiritul e tânăr. Iar dacă nu l-aș fi știut pe Noriaki Kasai de atâta și atâta vreme, mai că aș fi jurat că abia a împlinit 20 de ani.

Acum, poate mai mult ca niciodată, sunt convins: vom fi tineri atâta vreme cât vom gândi și ne vom comporta ca atare. Atâta vreme cât ne vom dori să fim tineri și ne vom lăsa duși pe val de pasiuni care ne mențin tineri. Indiferent că avem 30, 50 sau 70 de ani.

15

02 2014

Ole!

Cu bărbia îngropată oarecum în piept, dar mereu cu privirea sus, căutând linia de sosire. Niciodată preocupat de ce e în spatele său, mereu decis să ajungă primul la final. Astfel mi-l amintesc, de acum mulți, mulți ani, de când am început să urmăresc competițiile de biatlon, pe Ole Einar Bjoerndalen. Poate cel mai bun reprezentant al acestui sport din toate timpurile.
Nu a fost întotdeauna preferatul meu – mereu s-au ”nimerit” prin preajma sa alții, pe care i-am simpatizat mai mult. Dar mereu mi-a atras admirația prin felul în care știa să învingă. Iar pentru un sportiv de performanță, până la urmă asta contează: victoriile. An după an, a adunat succes după suces și, tocmai când toată lumea se pregătea să îl șteargă de pe lista sportivilor de top, a știu să revină în prim-plan. La fel, și în 2014, la Soci, la v#rsta de 40 de ani. A venit aproape de nicăieri – deși el mereu a fost acolo, între favoriți – și a mai bifat o victorie, care îl apropie de recordul absolut la Jocurile Olimpice de Iarnă.
Dacă va depăși sau nu acest record, e mai puțin important. Pentru mine, Olimpiada din 2014 va rămâne în memorie simplu, drept Olimpiada lui. A lui Ole!

10

02 2014

Re-start!

A trecut aproape un an și jumătate de când am scris ultima oară aici.
Multă vreme m-am întrebat ce să fac: să renunț la această pagină sau să mă reapuc de scris? În cele din urmă, vechea pasiune a învins, astfel că, de azi începând, voi căuta să vă împărtășesc, cât de des voi putea și voi simți nevoia, o parte din gândurile mele.  

Ce m-a determinat să mă re-apuc chiar acum de scris? Dezamăgirea, revolta, frustrarea, durerea.
Am urmărit și eu, cu sufletul la gură, operațiunile de salvare a celor șapte prăbușiți cu avionul într-o pădure din Apuseni. Am sperat că totul se va termina cu bine, m-am întristat că nu a fost așa. La fel ca toată lumea, mi-am pus și continuu să îmi pun, sute de întrebări, și tot nu găsesc răspunsuri. Am urmărit, ulterior, zecile de ore de dezbateri inutile de pe fiecare post TV, unde parcă fiecare încerca să ne demonstreze cât de tare se poate revolta și cât de frumos poate vorbi despre oamenii simpli, pe care în alte 360 de zile ale anului îi ignoră cu desăvârșire.

Am fost și sunt în continuare martor al unui spectacol cum nu se poate mai prost. Scenariul era bun, dar nu toți ”actorii” și-au jucat rolurile așa cum ar fi trebui să o facă. Și asta a dus la finalul tragic al poveștii. Un final a cărui tragedie nu constă doar în pierderea a două vieți omenești. Pe lângă acestea, eu unul mi-am pierdut și ultima fărâmă de încredere pe care o mai aveam în sistemul numit ”România”. Oricât de mult mi-aș iubi țara, oricât de mândru aș fi de originile mele, tot nu îmi ajunge pentru a uita că România este, pe lângă un colțișor de Rai, și țara în care poți muri în orice moment, din vina unor incompetenți, care mai apoi se vor mulțumi să își dea demisiile, să ne spună cât le pare de rău, după care șterg totul cu beretele.

Privită de departe, mai ales acum, după acciddentul aviatic din Apuseni și prin prisma modului în care s-a acționat, România anului 2014 pare o țară scufundată într-un haos de neimaginat.

Da, știm cu toții de zeci de ani că politicienii își văd mai degrabă e binele lor, decât de cel al poporului. La fel, știm că aproape oriunde, în funcții-cheie, nu au ajuns cei competenți, ci doar cei care au cotizat la momentul potrivit în buzunarul potrivit. Știm la el de bine că, din patru în patru ani, mergem la vot și sperăm să fie totul mai bine, dar la final tot ”ei” ajung la putere. ”Ei”, cei care nu dau doi bani pe România și pe români. ”Ei”, care cunosc doar una: bunăstarea proprie.

Ei bine, ceva trebuie să se întâmple în această țară, de preferință cât de repede. România are nevoie de un re-start. Ce bine ar fi să existe un buton pentru asta, ca la orice calculator! Totul s-ar rezolva atât de simplu. Dar cum nu există, e nevoie, acum, până nu e prea târziu, de acțiunea românilor.

Nu trebuie obligat să plece unul sau altul car ea greșit grav. Trebuie obligați să plece toți cei care au tolerat și tolerează această situație dezastruoasă. De la primul până la ultimul.

Și – vă veți întreba – cine să le ia locul? Eu zic să nici nu vă gțndiți la asta. Chiar crdeți că se poate mai rău? În 1989, câți s-au întrebat cine vine, dacă vor pleca comuniștii? Nu a contat! Important a fost că era destul! Ei bine, și acum e! Și nu doar că e destul, dar deja aproape că e și prea târziu.

România are nevoie de un re-start! Acum!

23

01 2014

Avem o șansă. Să nu o ratăm

România-Olanda 1-4. Nu e un capăt de țară. Dimpotrivă, e doar începutul. De fapt, continuarea începutului de la Istanbul, unde am învins Turcia. Am citit nenumărate păreri despăre meciul de la București, multe despre prestația arbitrilor, care ne-ar fi dezavantajat și din cauza cărora am pierdut meciul. Nimic mai greșit! Arbitrajul a fost slab, dar cădem în penibil dacă începem să îl acuzăm ca fiind cauza eșecului.

Să ne uităm întâi în propria ogradă. De la portar și până la ultimul atacant, avem o echipă națioanlă cu fotbaliști cel mult bunicei, în comparație cu nivelul din Europa anului 2012. Mulți sunt tineri, ”necopți”, mulți sunt în miezul unei cariere ce nu a cunoscut niciun mare succes, mulți sunt la apusul uneia lipsită de strălucirea pe care au visat-o. Suntem doar o echipă micuță, cu potențial. Atât și nimic mai mult.

Iar o astfel de echipă poate crește. Chiar mult, dacă e îngrijită cum trebuie. Dacă cei care sunt responsabili se vor concentra mai mult pe păstrarea nucleului, pe promovarea celor care au valoare, pe ceea ce presupune, până la urmă, crearea unei adevărate echipe.

Hai să ne întoarcem puțin în timp. La începutul anilor ’90. După un Campionat Mondial bun, au urmat o serie de mici șocuri, care au culminat cu acel 2-5 de la Kosice, împotriva Cehoslovaciei. Să ne uităm puțin peste echipa de atunci: Lung, Sabău, Iovan, Prodan, Belodedici, Munteanu, Lupescu, Popescu, Hagi, Dumitrescu, Lăcătuș, Răducioiu, plus rezervele Hanganu și Panduru. Iar acum să judecăm ca și cum ar fi azi acel meci. Ce ar scrie presa de acum despre acel meci și despre jucători? Că la nu-știu-ce fază din minutul X a fost ofsaid, că la urmtoarea nu s-a dat fault în atac, că la golul patru arbitrul iar nu s-a  uitat bine și la 2-5 chiar meritam penalty? Că toți cei care au fost pe teren sunt niște non-valori, că nu au față de echipa națională? I-ar căuta prin baruri, să vadă care câte pahare dă pe gât. Apoi, ne-ar ”delecta” și cu o listă cu gagicile ce le-au trecut prin pat. Iar la următorul meci, ar aștepta de la ei ”minuni”. Știm cu toții că nu s-a întâmplat așa. Arbitrajul nu a contat, iar cei responsabili au ignorat orice critici venite atunci, în afară de cele la adresa selecționerului, l-au schimbat pe acesta, iar acel nucleu de jucători a dus România acolo unde acum nici nu mai îndrăznim să visăm: în sferturile de finală ale unui Campionat Mondial.

OK, să ne întoarcem în prezent. Am pierdut iarăși categoric, De această dată, acasă. Ce face opinia publică? Aruncă pisica în ograda arbitrilor scoțieni. Și se face că uită cum Tătărușanu a boxat aiurea, cum Grozav nu s-a concentrat destul când a fost singur cu portarul, cum Goian se uita la meci când Martens punea latul în careul mic, cum toți mjlocașii noștri știau doar să faulteze când olandezii ajungeau la 25-30 de metri de poarta noastră, cum Tamaș alerga disperat după Lens în finalul primei reprize, cum, cum, cum… Hai să ne uităm mai întâi în ograda noastră, să vedem ce se poate îmbunătăți, să îmbunătățim, iar apoi, când suntem iarăși la nivelul la care am fost acum aproape 20 de ai, să vorbim și de arbitri, de gazon prost, de lumina reflectoarelor și de orice altceva vreți.

Acum, chiar avem o șansă de a reveni unde am fost cândva. Oare cum ar fi să nu îi dăm cu piciorul?

17

10 2012

“U”=Cluj, Cluj=”U”

Am auzit mult tâmpenii la viața mea, dar mutarea la Buzău a echipei de fotbal ”U” e cea mai mare, fără discuție. Că Ana Maria Prodan are tupeu, știam. Dar că acesta se poate transforma un-doi în nesimțire, pe asta nu am așteptat-o. Cum să îți treacă prin cap să iei simbolul Clujului și să te duci cu el taman la Buzău ?!?

În 1940, ”U” a plecat de bunăvoie la Sibiu, a ales să moară puțin, ca să trăiască veșnic. Acum, o mână de neaveniți își bat joc de ”U” și o mută cu forța la Buzău. Așa ceva nu are voie să se întâmple! Acum e momentul ca orașul să lupte pentru cel mai de preț simbol al istoriei sale recente. ”U” înseamnă Cluj, așa cum Clujul e identificat de cele mai multe ori cu ”U”.

E momentul să fie uitați toți cei care și-au bătut joc de ”U” de-a lungul anilor. Acum, trebuie luptat pentru ”U”. Nu e momentul de luptă împotriva nimănui… Oricum, cei care merită își vor primi pedepsele la momentul potrivit. ”U” în Cluj e tot ce contează. Și asta va fi pentru ei pedeapsa supremă!

Tags: ,

31

08 2012