Vasile Racoviţan

Aş fi vrut să scriu de “U” şi CFR. De victoria de la Piteşti, de demiterea lui Andone. Dar toate acestea par neînsemnate în aceste momente, în care Toni Doboş se zbate între viaţă şi moarte după un cumplit accident rutier petrecut azi noapte pe Calea Turzii. Fostul internaţional, până nu de mult preşedinte la “U” Cluj, a pierdut controlul asupra maşinii sale şi a intrat sub un TIR. A ieşit din maşină, după care a mers la spital, unde medicii i-au descoperit un hematom în zona creierului. A fost operat de urgenţă, iar acum e în stare critică. Fii tare, Toni!

Chelsea, AS Roma, Girondins Bordeaux. Înainte de ele, însă, e Poli Iaşi.
CFR are parte de o grupă aproape infernală în Champions League. Chelsea e finalista de anul trecut şi principala favorită la trofeu în acest sezon, Roma e o echipă tare nu doar în Italia, iar Bordeaux e pe cale de a deveni o formaţie care spune multe în Franţa. De unde va putea oare echipa din Gruia să “ciupească” puncte?
Până la Champions League, însă, campionii României trebuie să îşi ducă bătăliile interne. Prima, cu Poli Iaşi, azi. O bătălie care ar putea fi ultima pentru Ioan Andone, în caz că CFR va înregistra un nou eşec. Unii spun că oricum Andone va fi schimbat, şi dacă va învinge. Ce va fi, vom vedea de mâine începând.

Personal, mi-aş fi dorit ca în grupa CFR-ului să fie Bayern München. N-a fost să fie. Va fi, însă, Chelsea. Va fi şi AS Roma. Adversare cum nu se putea mai bune pentru a testa nu doar potenţialul adevărat al CFR-ului, cât mai ales pe cel al Clujului. Va reuşi oraşul să reziste asaltului miilor de fani englezi sau italieni, care vor veni să îşi susţină echipa favorită? Am mari dubii.

E clar: Dorinel Munteanu va antrena “U” Cluj. Cât timp, însă? Şi ce reprezintă, de fapt, aducerea “Neamţului” la “U”? O garanţie a succesului echipei sau un risc ca lovitura de imagine să se întoarcă împotriva clubului? Eu aş paria pe garanţie. Peste tot unde a fost, Dorinel a realizat lucruri bune. La CFR, la Vaslui, chiar şi la FC Argeş. Odată cu sosirea lui Dorinel la “U”, e clar că amatorismul va dispărea încet-încet. Obişnuit cu profesionismul adevărat, “Munti” nu va accepta antrenamente pe nisip sau în mocirlă, nu va accepta neplata salariilor, nu va accepta cu siguranţă rabat de la muncă. Iar când ceva nu va fi pe placul său, va spune. Măcar pentru atât, aducerea lui Dorinel la “U” e un plus. Unul mare de tot.
Cât despre riscuri, acestea există mereu. Dar oare îşi mai permitea “U” Cluj să nu rişte? Terenul pierdut e imens, din toate punctele de vedere. Iar fără riscuri, e imposibil de recuperat.

PS: Rezultatele sondajului referitor la Dorinel Munteanu – 64% (28 de votanţi) cred că el e antrenorul potrivit la “U”, în vreme ce 36% (16 votanţi) cred că nu e.

FOTO: GAZETA SPORTURILOR

Secvenţa ruptă, parcă, dintr-un film post de tot, pe care am văzut-o aseară, la Arad, m-a şocat. Milan Jovanovic, un fotbalist care a dezamăgit crunt – ca să nu zic mai multe – şi-a bătut joc de Universitatea Cluj. De tot ce înseamnă acest club. S-a enervat şi şi-a rupt tricoul de joc. Apoi, trimis de arbitru afară din teren, s-a aşezat agale pe bancă, fără să-i pese că echipa joacă în zece. Nu a lăsat nici un moment impresia că are nevoie de alt tricou, iar antrenorul Marius Popescu l-a schimbat cu Borza.
După meci, Milan Jovanovic stătea relaxat, alături de ceva prieteni. Râdea de mama focului, de parcă “U” ar fi învins la scor, iar el ar fi fost omul meciului. Într-adevăr, a fost. Dar în sensul negativ. Şi poate nu doar al meciului, ci al întregii istorii a lui “U”. E primul jucător despre care ştiu eu, care să se manifestat astfel în istoria de 90 de ani a clubului. Primul care şi-a permis să facă aşa ceva.
Conducerea clubului trebuie să acţioneze. Rapid. Să îl sancţioneze, aşa cum îi permite egulamentul de ordine interioară. Dar orice pedeapsă ar fi prea blândă. Milan Jovanovic nu mai are ce căuta la “U”.

Am sperat până în ultimul minut al finalei olimpice la baschet că învingătoarea va fi decisă doar de jucători. Am sperat degeaba. Arbitrajul a fost unul haotic, clar favorizant pentru americani. Care, în cele din urmă, şi-au adjudecat titlul.
Cine a crezut că Spania va fi doar un sparring-partner, mai ales după catastrofa din grupe, s-a înşelat amarnic. Chiar şi fără Calderon, spaniolii le-au ţinut piept americanilor şi le-au dat de lucru arbitrilor, care, la un moment dat, mi-au lăsat impresia că nu mai ştiau ce decizii să inventeze, ca nu cumva Kobe, LeBron, Melo sau D-Wade să piardă avantajul fragil pe care îl construiseră. Totul a fost degeaba, ar putea spune mulţi. Dar nu e aşa. Chiar dacă a obţinut “doar” argintul, Spania a câştigat mult mai mult. Respect şi, mai ales, a câştigat de partea sa întreaga suflare care s-a săturat ca rezultatele meciurilor de baschet, în special ale celor decisive, să fie stabilite de câteva decizii aiurea ale arbitrilor. Care, la rândul lor, sunt convins că au fost instruiţi. Interesele, cele financiare mai ales, erau imense, iar o victorie a Spaniei le-ar cam fi dat peste cap.
Sună cunoscută povestea? Mie da, doar de cinci ani încoace, şi la noi se întâmplă la fel.