Vasile Racoviţan

Am vrut să mă duc azi la Gomorra. Şi am renunţat, după o discuţie cu cineva. “E sadic”, am reţinut din scurta lui descriere, care m-a convins să iau, astfel, o mică pauză de TIFF.

Dacă am “nimerit-o” stând acasă sau dacă am pierdut un super-film, aştept să îmi spuneţi voi. Oricum, mâine o iau de la capăt cuplimbările din cinema în cinema. Şi, cel mai probabil, şi mâine am să ratez Republica. Deja mi-e groază când mă gândesc că trebuie să stau ghemuit în scaunele acelea incomode aproximativ două ore. Cred că e lucrul care îmi displace cel mai mult la TIFF. Vorba organizatorilor: Salvaţi Republica! Sau, dacă nu se poate, mutaţi TIFF-ul de acolo!

E sâmbătă seara, târziu de tot, iar eu de-abia am intrat în casă. După ce am văzut, aproape unul după altul, două filme: “Contesa” şi “Noaptea în Oraş”.  Asta, la nici 24 de ore după altele două, “Revanşa” şi “Amintiri din Epoca de Aur”.

Filmele diferite şi totuşi, pe alocuri, similare. “Amintiri din Epoca de Aur” şi “Noaptea în Oraş” se aseamănă oarecum ca structură: ambele sunt, de fapt, un colaj din mai multe filmuleţe. Cu un imens plus pentru primul. De mult nu am mai râs atât de bine. Forfota din satul unde urma să vină inspecţia, personajele de acolo, totul m-a binedispus. Şi m-am întristat puţin, gândindu-mă că, de fapt, la fel e şi acum. Doar personajele diferă. Foarte puţin. Apoi, ciobanul din filmuleţul cu alfabetizarea m-a “aprins” din nou şi m-a făcut parcă să trec mai uşor peste părţile care mi s-au părut mai puţin reuşite, în special cea cu găinile. Un film pe care nu pot decât să îl recomand.

Şi în “Noaptea în Oraş” am avut parte de o repriză bună de râs, graţie lui Roberto Benigni, care joacă excelent rolul unui banal şi totodată “experimentat” (nu vă spun mai multe, vă trimit doar la film) taximetrist din Roma. Altfel, Wynona Rider m-a convins de ce s-a apucat de “sporturi” mai periculoase: joacă – să nu fiu foarte rău – extrem de slab.

Că tot vorbeam de asemănări, “Revaşa” şi “Contesa” au un singur lucru în comun: Austria. Cea de azi versus cea de la începutul secolului al XVII-lea. Drama lui Alex versus drama contesei Erzsebet Bathory. O prestaţie care mi-a plăcut mult a lui Johannes Krisch versus una destul de palidă a lui Julie Delpy. Primul, un subiect bunicel, exploatat bine. Al doilea, un subiect savuros, exploatat destul de slabuţ. Păcat. Mă aşteptam la mult mai mult de la un film căruia nu puţini i-au pus eticheta de urmaş al lui “Maria Antoaneta”.

PS: Tocmai am citit, mai degrabă în diagonală, impresiile altor bloggeri despre prima zi de TIFF. Aşa cum considera şi Laura, e extrem interesant să observi ce gândeşte fiecare despre, practic, acelaşi subiect. La capitolul “Amintiri din Epoca de Aur”, vă recomand impresiile lui Vasile. Chiar aşa e… parcă suntem tot acolo.

Scriam mai devreme despre faptul că TIFF e un produs românesc. Nu puţini au fost cei care m-au întrebat cu ce m-a supărat TIFF-ul. Cu absolut nimic, credeţi-mă. Era doar o simplă constatare. Aşa cum e şi cea pe care am făcut-o când am părăsit sala cinematografului Republica, la capătul proiecţiei care a deschis oficial festivalul, şi anume aceea că, la TIFF, românii parcă nu sunt români. Sau, mai degrabă, că la TIFF sunt altfel de români decât cei cu care ne obişnuiesc zi de zi televiziunile, ziarele, bârfele etc.

Am aruncat o privire în urma mea şi am rămas uluit, vâzând oameni cu pet-uri în mână, cu “bulgări” de hârtie, iar prin sală aproape lună şi bec.  Şi, sincer vă spun, m-am simţit mândru.

PS: Despre filmele pe care le-am văzut astăzi – Revanşa şi Amintiri din Epoca de Aur – cu altă ocazie.

La TIFF se munceşte. Şi încă din greu, chiar şi după startul festivalului. Startul “adevărat”, nu cel de diseară, de la Republica.

Pe la 12.00, se “robotea” din greu la cinematograful care va găzdui deschiderea oficială. Nu că ar fi ceva rău, dar parcă aceste lucruri ar fi trebuit rezolvate înainte.

Când mă îndreptam spre Republica, mă gândeam dacă aş putea face o comparaţie între TIFF şi un campionat european de fotbal, precum EURO 2008, la care am participat. La o primă vedere, aş spune da. Poate lucrul cel mai important care m-a făcut să consider asta e faptul că ambele dau viaţă zonelor care le găzduiesc. Analizând, însă, mai atent, spun clar şi răspicat: nu. Din păcate, stilul “românesc” domină încă organizarea TIFF-ului. Pe când în Elveţia şi Austria, totul mergea ceas.

Mâine începe. Eu îi dau drumul de acum, cu  “pilotul”.
Aşadar.. până duminica viitoare veţi avea ocazia de a citi pe acest blog diverse chestii legate de TIFF. Totul a pornit de la o idee (nu ştiu a cui) pusă în practică de Renate Roca Rozenberg (nici nu mă aşteptam să o rateze). Treaba e simplă: câţiva bloggeri (merci că m-aţi ales şi pe mine) primesc o acreditare la TIFF, în schimbul unor însemnări despre festival. Am îmbrăţişat ideea, astfel că în următoarele zece zile o să vă “plictisesc” cu TIFF. De fapt, cu chestii legate de TIFF, că nu mă pricep eu cine ştie ce la filme.