Vasile Racoviţan

Scriam mai devreme despre faptul că TIFF e un produs românesc. Nu puţini au fost cei care m-au întrebat cu ce m-a supărat TIFF-ul. Cu absolut nimic, credeţi-mă. Era doar o simplă constatare. Aşa cum e şi cea pe care am făcut-o când am părăsit sala cinematografului Republica, la capătul proiecţiei care a deschis oficial festivalul, şi anume aceea că, la TIFF, românii parcă nu sunt români. Sau, mai degrabă, că la TIFF sunt altfel de români decât cei cu care ne obişnuiesc zi de zi televiziunile, ziarele, bârfele etc.

Am aruncat o privire în urma mea şi am rămas uluit, vâzând oameni cu pet-uri în mână, cu “bulgări” de hârtie, iar prin sală aproape lună şi bec.  Şi, sincer vă spun, m-am simţit mândru.

PS: Despre filmele pe care le-am văzut astăzi – Revanşa şi Amintiri din Epoca de Aur – cu altă ocazie.

La TIFF se munceşte. Şi încă din greu, chiar şi după startul festivalului. Startul “adevărat”, nu cel de diseară, de la Republica.

Pe la 12.00, se “robotea” din greu la cinematograful care va găzdui deschiderea oficială. Nu că ar fi ceva rău, dar parcă aceste lucruri ar fi trebuit rezolvate înainte.

Când mă îndreptam spre Republica, mă gândeam dacă aş putea face o comparaţie între TIFF şi un campionat european de fotbal, precum EURO 2008, la care am participat. La o primă vedere, aş spune da. Poate lucrul cel mai important care m-a făcut să consider asta e faptul că ambele dau viaţă zonelor care le găzduiesc. Analizând, însă, mai atent, spun clar şi răspicat: nu. Din păcate, stilul “românesc” domină încă organizarea TIFF-ului. Pe când în Elveţia şi Austria, totul mergea ceas.