Vasile Racoviţan

Propunerea de legalizare a prostituţiei şi a consumului de droguri uşoare a “aprins” din nou ţara. E clar că e un subiect sensibil, cu multe implicaţii, dar modul în care au ajuns să trateze televiziunile situaţia mi se pare de-a dreptul jenant. Oare dacă propunerea venea de altundeva decât dinspre Cotroceni, care ar fi fost opiniile?

Eu, unul, sunt pentru! Ştiţi câţi bani aduce o prostituată statului german? 25 de euro. Pe zi! Asta înseamnă 9.125 de euro pe an. Iar taxele percepute în statele în care consumul de droguri uşoare e legal sunt, de asemenea, uriaşe.

Dar nouă nu ne trebuie banii ăştia, aşa-i? Nu ne trebuie nici prostituate verificate periodic, nici ţinerea sub control a consumului de droguri uşoare?

Ne e mai bine aşa cum e acum, cu curve jegoase “prestând” în boscheţi, cu copii de nici 15 ani fumând cine ştie ce mizerii la colţ de bloc? Şi împrumutându-ne de nu ştiu unde ca să plătim salarii?

PS: Despre poziţia Bisericii nu mai spun nimic.

V-am mai spus că în ultimul timp nu prea am avut chef să scriu pe blog. Motivul e cât se poate de simplu: după o perioadă lungă de tot, mi-a ajuns scrisul din ziar. Mai precis, munca de pe teren – la diverse subiecte care pur şi simplu “m-au uns pe suflet” – m-a făcut să îmi dau seama că, de multe ori, scrisul aici nu mai îmi oferă aceleaşi satisfacţii precum scrisul pentru ziar.

Uneori, mă simţeam de parcă aş fi fost în primele mele zile de muncă într-o redacţie. Aşteptam cu sufletul la gură să văd dimineaţa cum apar materialele în ziar, ce fotografii au decis colegii să publice, ce feed-back am de la cititori. După mult timp, am simţit cu adevărat satisfacţie că lucrez în mass-media.

Ce m-a făcut, însă, să simt din nou aceste lucruri? S-o luăm în ordine cronologică:
- Mini-serialul despre decontaminarea Autostrăzii Transilvania – am petrecut o zi întreagă, alături de David, pe depozitul de HCH de lângă Turda.
- Reportajul de la Geamăna, unde am rămas uimit, alături de Lori, văzând cum un sat întreg a fost îngropat sub halde de steril, iar în zonă curge, de pe versanţi, apă roşie ca sângele.
- Povestea de la Ip, unde românii şi maghiarii din sat au lăsat deoparte masacrul din septembrie 1940 şi trăiesc “ca fraţii”.

Şi totuşi, a existat şi o parte tristă: finalul serialului destinat muzeelor uitate ale Clujului. Trist e în primul rând că au rămas uitate de aproape toată lumea. Mai ales de cei care ar trebui să se ocupe de promovarea lor.

… la Cluj
… la redacţie
… la blog

După ce mă pun la curent cu tot ce mai mişcă interesant prin zonă, am să mă reapuc şi de scris mai “serios” aici.