Vasile Racoviţan

Bayern München, echipa mea preferata in afara de “U”, va avea sansa de a ma face fericit in aceasta toamna. Si inca de doua ori. Abia astept sa inceapa Champions League!

Cine spunea ca de departe lucrurile se vad mult mai limpede avea, incep sa imi dau seama, multa dreptate.

Am aflat si eu de incendiul de la maternitatea din Bucuresti, in urma caruia au pierit cativa bebelusi. Cu adevarat, o tragedie. Pentru familii, un moment ingrozitor, pentru cei care muncesc acolo, aproape la fel.

Dar stau si ma intreb ce treaba au altii, neafectati decat de ceea ce au vazut la televizor. De exemplu, politicienii. Cei care s-au grabit sa ceara zi de doliu national sau demisia ministrului Sanatatii (apropo, daca am merge dupa logica acestora, ministrul Transporturilor de cate ori ar trebui sa demisioneze zilnic?)

Colac peste pupaza s-au “infiintat” televiziunile, care au lansat campanii de “sensibilizare” a populatiei. Campanii al caror unic scop e ratingul.

Chiar nu va e rusine sa profitati in asemenea hal de durerea unora?

PS: Setea aceasta de rating cu orice pret e unul dintre motivele care m-a facut, la un moment dat, sa ma scarbesc de presa din Romania. Oare cand va disparea?

Debutul meu în presa din Germania. Cu un articol despre nişte copii tare simpatici care au mers la Roma, să îl vadă pe Papa. Vă dau şi un link (aici), dar o fac degeaba. Doar articolele de deschidere de pe ediţiile locale ale SZ-online.de sunt gratis.

Sächsische Zeitung, 12 august 2010

Ca niciodată, centrul oraşului Görlitz a devenit neîncăpător azi. Principala atracţie: râul Neisse, care a cam dat pe dinafară. Şi care – după cum vă spuneam în postul anterior – a cam făcut prăpăd pe aici.

Curioşi de peste tot s-au adunat în special în zona podului pietonal peste Neisse – pod care leagă Görlitz de “fratele” din Polonia, Zgorzelec – care a fost însă închis. Pe celălalt mal al râului, la fel – plin de curioşi.

M-am numărat şi eu printre curioşi. Aşa că vă invit şi pe voi să vedeţi ceea ce am văzut prin oraş.

Aglomeraţie de curioşi pe malul râului Neisse

Podul pietonal între Görlitz şi Zgorzelec, aproape înghiţit de ape

Neisse, un râu tare nervos azi

Ieri - parcare, azi - lac

Cu casa în mijlocul drumului. Mai bine decât în apă.

Nu doar oamenii cad victime furiei naturii

Deznădejde

E Görlitz, nu Venezia

Cândva - o fabrică pe malul râului. Azi - o fostă fabrică în râu

Drumul spre un local de pe malul râului Neisse

Furia dezlănţuită a naturii

Până azi-noapte, aici era o curte frumos aranjată...

La Görlitz, râul Neisse, care trasează graniţa cu Polonia, s-a umflat şi a ajuns la peste 7 metri. Restaurantul meu preferat din oraşul “frate” din Polonia, Zgorzelec, arată cam aşa.

Foto: DPA

Noi suntem bine. Noroc că stăm mai la deal.

Celor interesaţi de toată povestea inundaţiilor le recomand acest articol din Bild.

Mi-am propus, încă de când am citit, să vă împărtăşesc poate cel mai frumos text despre “U” Cluj pe care l-am citit de ani buni încoace. Îi aparţine lui Alin Fornade şi se intitulează “Fotbal de stradă”. Lectură plăcută.

Şi dacă tot vorbeam despre “U”, nu uitaţi de rubrica de editoriale de pe ucluj.ro, unde mai scriu şi eu din când în când.

Şi încă una:  nu rataţi blogul lui “UistBatran”.

Gata distractia! Campionatul Mondial mai exista doar in amintirile noastre, Euro 2012 e inca doar un vis. In schimb, realitatea e aproape (pentru majoritatea, pentru mine nu neaparat): Liga I. Sau Liga lui Mitica. Sau Divizia A. Sau cum vreti sa ii ziceti. Oricum, nu conteaza.

Ce conteaza e ca “U” e din nou acolo. Si ca va juca din nou cu Steaua, Dinamo, Rapid, Poli. Si, evident, cu CFR. Chiar daca nu acasa, chiar daca orasul nu va mai avea parte de spectacolul fabulos pe care il stiu pune in scena fanii lui “U”. Chiar daca asupra echipei planeaza tot felul de acuze, chiar daca…, chiar daca… “U” e in Liga I. Asta conteaza.

Iar in weekend sau cel tarziu in etapa a IX-a va afla si Alba Iulia ce inseamna de fapt un derby. Iar asta poate fi marele castig al prezentei echipei in prima liga…. faptul ca un oras din Ardeal va avea ocazia de a se indragosti de o echipa unica. Asa cum s-a intamplat in trecut cu Sibiul, asa cum s-au indragostit de “U” cei care au venit la Cluj din diverse motive, asa se pot indragosti si albaiulienii. Iar daca nu va fi asa, niciun bai… stadionul nou abia asteapta echipa acasa.

Apropo de Liga I… al carei sezon a inceput din nou cu un scandal… va fi un nou an slab pentru fotbalul romanesc, sunt sigur. Singura echipa care imi lasa mie impresia ca vrea sa se alinieze la ceea ce inseamna la ora actuala fotbal in Europa e FC Vaslui. Nu campioana, care s-a afundat deja in mult prea multa mocirla, nu Unirea Urziceni sau Dinamo (care sunt in cadere libera), nu Rapid (care conteaza mai mult verbal decat pe teren in ultima vreme), nu Poli Timisoara (sper sa nu se distruga ceea ce s-a construit acolo) si nu Steaua (Piturca stie multe, dar nu stiu cat timp il va lasa Gigi sa munceasca sngur). Asadar, anul acesta favorita mea pentru titlu este… “U”. Dar tare ma tem ca altii deja si-au asigurat aceasta distinctie. Si nu pe teren. Doar asa e in Liga lui Mitica…

Am ţinut cu Olanda, dar sunt dezamăgit de modul în care trupa lui Bert van Marwijk a înţeles că trebuie abordată o finală de Campionat Mondial. Între a avea tupeu pe teren şi a fi brutal e o diferenţă de la cer la pământ. Olanda de aseară a lăsat deoparte tot ceea ce i-a adus victoriile de până acm şi s-a transformat într-o adunătură de “cotonogari”, în frunte cu Nigel de Jong. L-a urmat apoi şi Mark van Bommel. Singurul care fost trimis însă mai repede la odihnă a fost Heitinga, cel care doar şi-a făcut treaba: l-a oprit pe Iniesta din drumul spre gol.

“Jucând” astfel, Olanda a uitat parcă să mai combine la mijlocul terenului, a “uitat” să joace direct spre paorta adversă. Iar când şi-a adus aminte, Iker Casillas a fost pe fază. Dacă Robben marca atunci când a scăpat singur, victoria era a olandezilor. Era însă un succes umbrit.

Golul lui Andres Iniesta a venit când aproape toţi aşteptau penalty-urile şi a adus însă sucesul celor care l-au meritat. Spania a fost, pur şi simplu, echipa cea mai bună atunci când a trebuit: la “loteria” de câteva minute din jocul cu Paraguay, la semifinala cu Germania şi în momentele-cheie ale finalei cu Olanda. Deşi nu a jucat la fel de spectaculos ca la Euro 2008, Spania de la World Cup 2010 a învţat să fie şi pragmatică. 1-0 a devenit scorul preferat al trupei lui Vicente del Bosque. Dar mereu acel 1-0 se putea transforma într-un festival de goluri, dacă spaniolii ar fi avut puţin mai multă atenţie. Dar nu au avut nevoie de ea…

Şi dacă tot a fost Mondialul acuzelor la adresa arbitrilor, să nu îl uităm nici pe Howard Webb. Mi-a plăcut că a încercat să ţină în frâu un meci incredibil de greu, mi-a plăcut că a căutat mereu să le explice jucătorilor că snt pe teren pentru a juca fotbal, nu pentru lupte libere. A greşit însă grav când l-a iertat pe Nigel de Jong, şi nu cum au reclamat olandezii la faza dinaintea golului. Acolo, Elia a cerşit un fault, iar fundaşii olandezi s-au uitat cum plimbă trei spanioli mingea prin faţa careului.

Germania a spus “adio” Mondialului (mă rog, va mai juca pentru locul 3 şi recordul lui Klose). Era de aşteptat. Oricât de încâlcit ar fi jucat Spania până la semifinală şi oricât de avântat nemţii. Victoriile nebune cu Anglia şi Argentina nu mai aveau cum să se repete cu Spania, la fel cum nici chinul ibericilor cu Paraguay sau neşansa din jocul cu Elveţia nu ar mai fi putut avea “dublură” în semifinale.

Spania s-a trezit exact atunci când trebuia. Ca o echipă mare, care ştie să se mobilizeze în momentul cel mai important. Germania, pe de altă parte, a ars toată benzina cu Argentina. Iar contra Spaniei s-a mulţumit să se lase dominată la început. A fost greşeala cea mai mare, în opinia mea, pentru că odată ce Xavi şi Iniesta pun stăpânire pe joc nu mai există antidot. Ier nemţii chiar nu au avut nicio replică în faţa adevăratei maşini de fotbal.

Că a fost doar 1-0 e rezultatul ambiţiei spaniole – de neînţeles pentru mine – de a duce mingea până în poartă. Pentru trupa lui Vicente del Bosque şutul la poartă e, parcă, un chin. Oare cum ar fi arătat echipa Spaniei în ultimii ani dacă şi-ar fi încercat, de câteva ori, şi şuturile de la 25-30 de metri? Dar aseară, contra unei echipe în care fundaşii – mai ales Mertesacker şi Boateng – mai mult se uitau după minge decât o interceptau. Sau în care mijlocaşii – cu excepţia lui Schweinsteiger – se gândeau mai degrabă la schimbul de tricouri de după meci cu Xavi decât la o deposedare.

Germania, în ciuda eliminării, nu are de ce să se plângă. A pierdut în faţa celei mai bune echipe din lume. O echipă care este cel puţin cu doi ani înaintea tuturor celorlalte, cum bine remarca Joachim Löw. Va reuşi oare Olanda să recupereze cei doi ani în câteva zile? Am mari dubii. Dar e totuşi o finală de Campionat Mondial, unde se poate întâmpla orice şi unde favoriţii pot să rămână, la final, doar cu “mulţumirea” că toată lumea îi vedea campioni. Întrebaţi-i pe brazilieni cum a fost în 1950, pe Cruyff cum a fost în 1974 sau pe Maradona cea  simţit în 1990.

Nu foarte des se poate spune despre un meci cu cinci goluri că nu a oferit mai nimic. Dar Olanda-Uruguay, prima semifinală de la World Cup 2010, nu a avut nimic din strălucirea altor jocuri încheiate tot cu 3-2 – îmi vine acum în minte România-Argentina din 1994.

Prima semifinală a arătat încă o dată de ce au ajuns Olanda şi Uruguay atât de departe: pentru că au transformat fotbalul într-o ştiinţă exactă. Olanda lui Sneijder, Robben sau van Bommel oferă spectacol rar, daor când ştie că şi-a făcut treaba. Până atunci, e muncitoare şi organizată. Şi asta i-a adus succesul, inclusiv aseară. Uruguay e poate cea mai incomodă echipă de la acest Mondial. Rar a descoperit cineva cheia pentru lacătul gândit de antrenorul Tabarez. În plus, nimeni nu a ştiut să îl împiedice pe Forlan să îşi arate clasa. Aseară, însă, a fost singur…

Olanda a câştigat meritat. Trecând peste oarecum întâmplătoarele, dar superbele goluri ale lui van Bronckhorst şi Forlan, dar şi peste reuşita atât de controversată a lui Sneijder (van Persie era în offside şi l-a cam fentat pe Muslera), Olanda şi-a dovedit superioritatea la faza golului al treilea şi mai ales după aceea, când mai putea puncta de câteva ori. Cum nu a făcut-o, Uruguayul s-a trezit că mai are o şansă – infimă – de a prinde finala. Şi  marcat, după o gafă de curtea şcolii a apărării Olandei, aducând, în sfârşit, tensiune şi spectacol în meci. Păcat că era deja minutul 90+2… Oare dacă Maxi Pereira marca în minutul 85, cum s-a fi încheiat jocul?

Olanda va juca finala din nou după 32 de ani. Până acum, a pierdut deja de două ori. În ambele cazuri, toţi aşteptau titlul. Acum, indiferent de adversar, Spania sau Germania, favorita nu se va mai numi Olanda. Să fie acesta secretul care să aducă primul titlu? O ţară întreagă visează deja o Cupă Mondială portocalie.