Un oraş unit şi totuşi dezbinat. Un oraş care adună oameni de peste tot din lume, dar care nu încearcă să îi uniformizeze. La Berlin, fiecare poate fi – iar din ceea ce am observat până cum, chiar este – el însuşi. Fiecare îşi poate trăi viaţa unde vrea, aşa cum vrea, alături de cine vrea. Pe mine, “microbul” acesta m-a convins să mă mut aici.
Textul complet îl puteți citi pe Ora de Cluj.
A venit momentul să îmi iau la revedere și de la orașul în care mi-am petrecut ultimul an și jumătate. Orășelul necunoscut, pe care îl căutam pe hartă și îl găseam într-un final, cu mare greutate, ”ascuns” undeva între Wroclaw, Dresden și Praga. Orășelul care între timp s-a transformat în ”casă”. Orășelul plin de oameni extrem de prietenoși, relaxați, calzi, în care mereu am avut impresia că sunt binevenit. Orășelul care, parcă, a încremenit în timp, ceea ce îi conferă, de fapt, farmecul.
Din păcate, tocmai în fața acestui farmec trebuie să mă recunosc învins: Görlitz e, după ce ajungi să îl cunoști, prea mic, prea liniștit, pentru cineva ca mine, care și în zilele libere caută ceva de făcut.
De astăzi, începe un nou episod al vieții mele: Berlin!
Auf Wiedersehen, Görlitz!
Mi-am schimbat locul de muncă de multe ori în ultimii zece ani și încă tot nu am reușit să mă obișnuiesc cu ”ultima zi”. Mi se pare atât de grea despărțirea – în special cea de oameni – încât mi-aș dori ca această ”ultimă zi” să nu mai existe. Dar cum știu că nu se poate, înghit în sec și mă pregătesc sufletește cât se poate de bine. Dar niciodată nu reușesc să rezist. De fiecare dată năpădesc amintirile, de fiecare dată îmi simt sufletul cum plânge, de fiecare dată am senzația că se rupe ceva din mine. Chiar dacă, de fapt, eu mă rup de ceva și chiar dacă mereu (până acum, cel puțin) decizia despărțirii mi-a aparținut.
Sunt convins că și vineri mă voi simți sfâșiat pe dinăuntru, sunt convins că voi păși în birou cu inima strânsă și că îl voi părăsi cu ea și mai strânsă. După un an și jumătate, spun ”la revedere” primului meu job din Germania. Îmi iau adio de la oameni cu care am lucrat alături de la început, de la oameni care m-au învățat multe, de la oameni care m-au susținut când am avut nevoie și care m-au tras de mânecă atunci când era nevoie, de la oameni pentru care nu a contat nicio secundă că vin din România, ci doar cum mi-am făcut treaba. Oameni cărora nu pot decât să le mulțumesc pentru asta.
Da, vineri, 28 octombrie 2011, e din nou ”ultima zi”. Și eu tot nu m-am obișnuit cu ea.
Nu am urmărit discursul Regelui Mihai, dar l-am citit ulterior. Mi-a plăcut. Mai ales prin faptul că, deși se află departe de realitățile din România, a știut să pună punctul pe i în privința unor aspecte pe care conducătorii actuali ai țării, niște neisprăviți care au un singur scop – să le meargă lor bine, le ”uită” de câțiva ani încoace.
Ce m-a șocat, însă, a fost – și sunt convins că așa a fost pentru majoritatea – faptul că nici președintele Traian Băsescu, nici prim-ministrul Emil Boc, nici șefa Camerei Deputaților, Roberta Anastase, sau Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, nu și-au găsit timp o oră să asiste la ceremonia din Parlament. Asta mi se pare – și nu mă feresc de cuvinte – o bătaie de joc. Plus o nouă dovadă că astfel de oameni mici nu pot decât să fie și mai mici atunci când e nevoie să dea dovadă de respect, când sunt chemați să se ridice la nivelul funcțiilor pe care le dețin vremelnic.
Seara, după ce am ajuns acasă, am completat formularele pentru recensământ. Să știe și România unde sunt, ce fac, și să nu se mai bazeze pe mine. Pentru că eu am renunțat de mult să mă mai bazez pe o țară condusă de niște incompetenți.
Mda… a trecut ceva vreme – nu chiar o veşnicie, dar aproape – de când nu am mai scris nimic. Euforia concertului Scorpions a trecut (urmează alta, la finele lui noiembrie, dar asta e altă poveste) şi a fost înlocuită de agitaţia dinaintea mutării noastre la Berlin. Prima parte a operaţiunii “mutarea” e mâine şi, în funcţie de cât de multe lucruri se va dovedi că avem, de fapt, de dus, va mai urma o a doua sau (cine ştie?) o a treia parte. Important e oricum că nu mai e mult…
Ce (ni) s-a mai întâmplat de când nu am mai scris? Nu mare lucru.
“U” s-a întors acasă pe un stadion de-a dreptul fabulos. Poate cel mai frumos din categoria celor de aproximativ 30.000 de locuri. Din câte stadioane am văzut eu de-a lungul anilor, doar unul mi-a plăcut mai mult: Allianz Arena, din München. Această nouă arenă e exact ceea ce merită un club ca Universitatea. Acum rămâne doar ca şi echipa să se ridice la nivelul stadionului… Şi sunt convins că va reuşi! Aşa cum suporterii au demonstrat deja că sunt senzaţionali, aşa vor face şi jucătorii.
Am părăsit Clujul fără prea multă strângere de inimă, lăsând din nou în urmă familie şi prieteni, dar şi acea răutate pe care, încă, nu o pot înţelge, a oamenilor de rând. Cum am mai spus, parcă oraşul nu mai e acelaşi de acum un an şi jumătate. Ori m-am obişnuit eu cu alt mod de a fi al oamenilor, ori clujenii chiar s-au înrăit. Să fie oare de vină – aşa cum spun “specialiştii” – criza? Mă îndoiesc, întrucât am remarcat că, din punct de vedere al imaginii proprii, clujenii chiar nu se zgârcesc.
După trei ani, am ajuns din nou la Viena, unul dintre oraşele mele preferate din Europa. Ca de obicei, m-am simţit excelent, mi-am încărcat bateriile pentru ceea ce urmează şi am ajuns la concluzia că e o prostie să parcurgi distanţa Cluj-Napoca – Görlitz (aproximativ 1150 de kilometri) dintr-un “foc”, când ai ocazia unei “escale” atât de plăcute la Viena, care te “costă” doar 100 de kilometri în plus.
Da, am urmărit şi eu “nebunia” legată de accidentul lui Şerban Huidu. Era imposibil, având în vedere că, parcă, de două zile, în România nu se mai întâmplă nimic. Nu am să încep să elaborez teorii, să caut vinovaţii… nu e treaba mea. Spun doar că e o bătaie de joc ieşită din comun ca, în România, în anul 2011, să nu existe condiţii civilizate de trafic. De aici, şi toate aceste nenorociri…
