Vasile Racoviţan

A venit momentul să îmi iau la revedere și de la orașul în care mi-am petrecut ultimul an și jumătate. Orășelul necunoscut, pe care îl căutam pe hartă și îl găseam într-un final, cu mare greutate, ”ascuns” undeva între Wroclaw, Dresden și Praga. Orășelul care între timp s-a transformat în ”casă”. Orășelul plin de oameni extrem de prietenoși, relaxați, calzi, în care mereu am avut impresia că sunt binevenit. Orășelul care, parcă, a încremenit în timp, ceea ce îi conferă, de fapt, farmecul.

Din păcate, tocmai în fața acestui farmec trebuie să mă recunosc învins: Görlitz e, după ce ajungi să îl cunoști, prea mic, prea liniștit, pentru cineva ca mine, care și în zilele libere caută ceva de făcut.

De astăzi, începe un nou episod al vieții mele: Berlin!

Auf Wiedersehen, Görlitz!

Mi-am schimbat locul de muncă de multe ori în ultimii zece ani și încă tot nu am reușit să mă obișnuiesc cu ”ultima zi”. Mi se pare atât de grea despărțirea – în special cea de oameni – încât mi-aș dori ca această ”ultimă zi” să nu mai existe. Dar cum știu că nu se poate, înghit în sec și mă pregătesc sufletește cât se poate de bine. Dar niciodată nu reușesc să rezist. De fiecare dată năpădesc amintirile, de fiecare dată îmi simt sufletul cum plânge, de fiecare dată am senzația că se rupe ceva din mine. Chiar dacă, de fapt, eu mă rup de ceva și chiar dacă mereu (până acum, cel puțin) decizia despărțirii mi-a aparținut.

Sunt convins că și vineri mă voi simți sfâșiat pe dinăuntru, sunt convins că voi păși în birou cu inima strânsă și că îl voi părăsi cu ea și mai strânsă. După un an și jumătate, spun ”la revedere” primului meu job din Germania. Îmi iau adio de la oameni cu care am lucrat alături de la început, de la oameni care m-au învățat multe, de la oameni care m-au susținut când am avut nevoie și care m-au tras de mânecă atunci când era nevoie, de la oameni pentru care nu a contat nicio secundă că vin din România, ci doar cum mi-am făcut treaba. Oameni cărora nu pot decât să le mulțumesc pentru asta.

Da, vineri, 28 octombrie 2011, e din nou ”ultima zi”. Și eu tot nu m-am obișnuit cu ea.

Aventura începută acum aproape un an şi jumătate, când am emigrat în Germania,  se apropie de finalul primului “episod”. Concret, vom mai locui la Görlitz doar până la finele lunii octombrie, după care ne vom muta la Berlin.  E pasul – spun eu – logic.

Cu toate că îmi va lipsi atmosfera relaxată din Görlitz, deja mă bucur de “nebunia” din Berlin, unul dintre cele mai fascinante oraşe pe care le-am văzut eu până acum.

Mai multe detalii, mai încolo, după ce voi reuşi să pun la punct totul – în special, partea cea mai importantă: găsirea unui apartament. Aşa că, dacă ştiţi pe cineva care are de închiriat un apartament cu 3 camere (sau 2 foarte spaţioase), la un preţ decent (adică nu mai mult de 700€ cu tot cu cheltuieli), într-o zonă ok din Berlin, daţi-i vă rog repede adresa mea de email!
Şi dacă nu ştiţi, nu-i bai, că tot găsesc eu ceva

Oferta de job de care vă spuneam anterior era în cadrul unei companii cu sediul în sudul Germaniei, lângă Friedrichshafen. La peste 700 de kilometri distanță de Görlitz. Cu siguranță,  în România nu aș fi acceptat să bat atâtat drum doar pentru un interviu. Aici, am făcut-o. Poate și pentru că firma s-a oferit să acopere toate cheltuielile de deplasare și cazare, o dovadă clară pentru mine că era vorba de o ofertă serioasă. Mai rămânea doar să mă conving că postul era unul potrivit pentru mine. Și, evident, să îi conving pe cei din cadrul companiei că eu sunt persoana potrivită pentru acel post.

Ca să nu lungesc prea mult povestea, nu am obținut acel job. Încă din timpul interviului, am avut impresia că, undeva, ceva nu se potrivește. Simțeam că nu sunt eu omul potrivit pentru acel job. Iar cum unul dintre marile mele ”defecte” e că nu știu să mint convingător, că nu știu să mă ”vând” alfel decât sunt eu, sunt convins că și reprezentantului companiei i-a fost ușor să mă ”citească”. Oarecum, mă împăcasem cu gândul unui nou eșec în ”vânătoarea” mea pentru un nou job. Astfel, când am primit prin poștă răspunsul negativ din patea companiei nu am fost surprins. ba chiar aș putea spune că am simțit o ușurare. Și, lucrul cel mai important, după toată această ”poveste”, nu m-am demoralizat, ba chiar mi-am recăpătat speranța că voi reuși, în cele din urmă, să îmi îndeplinesc visul de a lucra din nou în presă.

Doar fiecare șut în fund e un pas înainte, nu?

V-am mai povestit cum, pe când eram în căutarea unui loc de muncă altundeva decât în România, aproape că nu trecea o zi fără să citesc câte un e-mail care începea cu ”Domnule Racovițan, vă mulțumim…” și continua cu ”Din nefericire, …”. Erau lucruri cu care nu eram deloc obșinuit, iar asta mai ales din cauză că, vreme de zece ani, nu m-am aflat aproape niciodată în postura de a căuta un job. Iar când am fost în postura de a îmi schimba locul de muncă, am căutat mereu contactul direct. Iar refuzuri nu îmi amintesc să fi primit. Așa că eșecul îmi era, oarecum, un concept necunoscut.

Între timp, ne-am ”împrietenit”, nu neapărat pentru că mi-aș dori eu, dar am constatat că până și acest aspect neplăcut e unul extrem de util. De când m-am mutat în Germania nu am renunțat la visul meu de a lucra în continuare în presă. Sau, în cel mai rău caz, într-un domeniu cât se poate de apropiat. Așa că am continuat să caut oferte de job-uri și să trimit CV-uri. Așa cum mă așteptam, majoritatea răspunsurilor au fost, la început, exact ca în urmă cu un an: ”Mulțumim, dar din nefericire…” Deja nu mă mai deranjau astfel de răspunsuri, ba chiar începusem să îmi hrănesc ambiția cu ele. Eram convins că, la un moment dat, va veni și un e-mail care va suna altfel. Și a venit… Despre ce era vorba și cum s-a încheiat întreaga ”poveste”, în curând.