Vasile Racoviţan

Nefiind un mare fan al jazz-ului, am ajuns mai degrabă din întâmplare la festivalul “Görlitzer Jazztage”. Mă rugase redactorul-șef al ediției locale a cotidianului “Sächsische Zeitung” să scriu un articol despre eveniment și am acceptat ”provocarea”, iar acum nu pot decât să spun că mă bucur că am făcut-o. Fără a fi un specialist în domeniu, pot să spun că m-au impresionat unii dintre artiștii prezenți, mai ales pianistul Vadim Neselovskyi și trupa sa, plus Les Haferflocken Swingers, o formație pestriță, cu muzicieni din Franța, Belgia, Letonia, Olanda și Canada, care pur și simplu a ridicat publicul în picioare – sute de spectatori au dansat pe mix-ul de jazz, rock, swing și blues ce a răzbătut din Fischmarkt, o micuță piață aflată în centrul vechi al orașului transformată pentru câteva zile în scenă de spectacole.

Și dacă tot a fost weekend-ul experimentelor, am implicat puțin și aparatul foto, plus ”talentul” meu în domeniu. Da, știu, e nevoie de lecții serioase Chiar și așa, enjoy!

Vadim Neselovskyi

Pe 9 mai 2010, pe la pranz, ajungeam impreuna cu Mihaela in Görlitz. Era inceputul noii noastre vieti, departe de tot ceea ce stiam anterior. Acum, uitandu-ma la calendar, nu imi vine sa cred ca a trecut un an. Cand ma gandesc insa la cate ni s-au intamplat si prin cate am trecut, nu imi vine sa cred ca a trecut doar un an. Incredibil cum trece timpul…

Nici că există mai mare păcat decât să stai în casă într-o duminică superbă, mai ales de 1 mai. Aşa că, împreună cu Mihaela, ne-am “lustruit” bicicletele şi le-am scos la plimbare. Sau mai degrabă ele pe noi Destinaţia: Berzdorfer See, un lac artificial, aflat cam la 6 kilometri sud de Görlitz.

Lacul este amenajat pe locul unei fost exploatări de cărbuni, închisă în 1997, şi care începând din 2002 este inundată cu apă  provenită din pârâurile şi râurile din zonă, în special Neisse. Inundarea lacului este programată să se termine în acest an, astfel că, la final, Berzdorfer See va avea o suprafaţă de 960 de hectare, cu peste 330 de milioane de metri cubi de apă.

Malul sudic al lacului, cu o parte a drumului pentru biciclete

După finalizarea operaţiunilor de inundare, Berzdorfer See va fi amenajat pentru agrement şi va avea “de toate pentru toţi”: zone pentru înot, surfing, plimbări cu diverse tipuri de ambarcaţiuni, echitaţie, un teren de golf, locuri de campare, restaurante, plus un drum pentru biciclete de 18 kilometri, în jurul lacului. O parte dintre ele sunt aproape finalizate, între care şi mai mult de jumătate din drumul pentru biciclete – din nefericire, lucrările au fost întârziate de inundaţiile din vara lui 2010, care au cam distrus drumul.

În fiecare weekend, zona este plină. Nu doar nemţi, ci şi polonezi sau cehi, vin să se relaxeze în natură. Indiferent că sunt cu bicicletele, pe jos sau pe patine cu rotile, nu ratează nicio ocazie de a se bucura de aer curat şi de a admira o zonă în care, deşi a fost “invadată” de mult timp de oameni, tot natura şi frumuseţile ei reprezintă principala atracţie.

Mai multe fotografii cu Berzdorfer See, realizate cu diverse ocazii, în galeria foto de mai jos.

[Show as slideshow]

A fost pentru prima data cand am petrecut o sarbatoare majora departe de casa. De Craciun, am fost la Cluj, insa acum ne-a fost imposibil sa parasim Görlitz. Si nu pot spune deloc ca mi-a parut rau. Am reusit chiar – desi nu ma asteptam la asta – sa intru in spiritul sarbatorii. Am facut cozonac alaturi de Mihaela – a iesit senzational – am avut oua vopsite (cumparate din magazin, recunosc), am facut o friptura de vis (nu de miel, din pacate, ci de curcan), am facut prajituri si, evident, le-am si mancat. La udat nu am mers, ca de obicei, intrucat aici acest obicei nu exista. Vecinii polonezi au ceva asemanator, insa e mult mai brutal decat la noi in Ardeal: daca ai ghinionul sa te intalnesti cu ei pe strada, te uda cu apa din cap pana in picioare. Ei bine, am evitat intalnirea, asa ca am scapat.

Din pacate, nu am reusit la ajung la Bautzen, unde sorbii fac un adevarat spectacol din traditiile lor de Paste. Astfel ca am fost ramas sa observ cum sarbatoresc nemtii. Fata de Romania, Pastele de aici mi s-a parut, totusi, foarte sec. Daca acasa lumea se pregateste macar cu o saptamana inainte cu de toate – de la mancare la prajituri – aici am avut surpriza sa ma intrebe un coleg de ce am facut prajituri. La fel, cum spuneam, ziua de luni. Nu e deloc ca la noi, unde barbatii au drum lung de parcurs, iar femeile sunt nevoite sa “suporte” pentru o zi parfumuri de toate felurile. Singura bucurie de Paste a nemtilor imi pare a fi cautatul oualor – duminica – si vizitatul rudelor si prietenilor (cand au vreme si chef). In rest, bifeaza si ei cateva zile libere.

Oricum, chiar daca nu mai era nevoie, am realizat din nou ca in astfel de momente nu conteaza unde esti. Cel mai important e alaturi de cine te afli.

Cum amenajarea noului apartament nu a durat prea mult, am avut destul timp să mă gândesc cum să rezolv una dintre problemele “arzătoare” încă de când ne-am mutat în Germania, şi anume vizualizarea programelor TV româneşti. Varianta cea mai simplă – pe Internet – nu intra în calcul, din cauza limitei de trafic – 5 GB lunar. Astfel, singura soluţie viabilă rămăsese satelitul. Şi cum contractul cu Digi TV nu fusese încă reziliat, totul devenea şi mai simplu: trebuia să găsesc doar o modalitate de a aduce “farfuria” şi decodorul în Germania, iar apoi să le instalez. Din fericire, am avut un drum în România, aşa că am putut să aduc decodorul. La “farfurie” am renunţat – era cam greu de transportat şi cred că aş fi arătat tare ciudat cu ea în mână la aeroport. Am înlocuit-o, însă, cu una cumpărată de aici, după care a început distracţia. Mai întâi, partea uşoară, cu “instrucţiunile de folosire” primite de la prietenul meu Gelu Radu. Apoi, cea dificilă, cu montatul antenei.

Întrucât am puţină (să zicem) frică de înălţime, mi-a trebuit ceva ambiţie ca să mă conving să mă sui pe acoperiş. Am trecut de acest hop, după care a început o adevărată “muncă de chinez bătrân”. Nu ştiu câţi aţi facut vreodată asta, dar credeţi-mă că instalarea unei antene presupune multă migală şi multă răbdare. Mai ales când nu ai “scule profesionale”. Fiecare milimetru contează. Cred că am stat vreo 4 ore pe acoperiş (noroc ca e plat), până am prins cât de cât o mică urmă de semnal. Apoi, încă o jumătate de oră până am reglat totul. Din nefericire, nu am strâns şuruburile destul de bine, astfel că a doua zi am luat totul de la capăt. După alte câteva ore, rezultatul mult-dorit: antena era fixată, programele mergeau. E drept, când bate vântul puternic sau când plouă, unele programe mai dau rateuri, dar tot e mai bine decât nimic.

E drept, toată această muncă ne-a permis să (re)vedem programele româneşti. Dacă asta e bine sau nu, încă mă mai întreb. Pe de o parte, mă bucur că pot vedea meciurile lui “U”, meciurile din campionatele tari ale Europei, din când în când câte un film în care actorii de la Hollywood chiar vorbesc engleză , că pot urmări (din păcate, puţinele) emisiuni de calitate de la televiziunile româneşti, că mai aud vorbindu-se româneşte. Pe de altă parte, însă, faptul că am din nou acces la circul zilnic de pe Antena 3 şi Realitatea TV pur şi simplu mă enervează. Şi nu am nevoie de nervi. Dar, din fericire, există telecomanda. Şi, la nevoie, televizorul din cealaltă cameră, unde merg doar programele din Germania