Vasile Racoviţan

Nu prea am timp sa mai scriu pe blog, dar va promit ca nu il voi lasa sa moara. Asa ca, din cand in cand, o sa incerc sa va mai impartasesc una-alta. Si, evident, Mela va continua sa fie “invitatul special”.

Asadar, chestii scurte:
- in estul Germaniei parca e miezul iernii, nu inceputul verii
- nemtii nu se grabesc, au tot timpul din lume
- criza financiara ii doare rau de tot. in cot, evident
-  birocratia e in floare. doar ca dupa ce rezolvi totul, chiar functioneaza totul, nu mai trebuie “inca un act”
-  Görlitz devine un oras din ce in ce mai placut odata cu trecerea timpului
- mi-e dor de job-ul din presa, dar nu de presa, mai ales cand vad mizeriile pe care le scriu (pe bloguri mai ales) unii care se viseaza jurnalisti si care au impresia despre ei ca sunt buricul pamantului
- imi pare rau ca nu pot merge la TIFF. bine macar ca pot vedea unele filme pe web (da, avem net, merge cu 7,2Mbit/s). plus ca pot iesi afara si sta in ploaie sa vad filmele, exact asa cum am auzit ca va fi in Piata Unirii

Despre altele, alta data!

Iar despre “U”, curand pe ucluj.ro

Se zice că omul se obişnuieşte cel mai uşor cu binele. Dar până să înceapă să-şi facă un locşor în noua ţară gazdă, românul trăieşte nişte şocuri care îl schimbă pentru totdeauna. Da, am mai fost în alte ţări, am văzut, am admirat, m-am întors, am hulit. Dar una e să zici: ehe, ce le pasă nemţilor, n-au ei griji – şi apoi să te întorci la eternele românisme: şpagă la doctor, să arunci pe jos o mizerie că, deh, nu te vede nimeni, să parchezi pe locurile rezervate persoanelor cu handicap sau să ridici roşiile la hypermarket când le cântăreşti – şi alta e să vii aici, la mama lor, şi să trăieşti ca ei.

Este o vorbă care spune „when in Rome, do as the romans do”. Nemţii ţin mult la două lucruri: la berea lor şi la regulile lor. Da, poţi trăi decent în Germania, da, poţi să îţi deschizi o afacere şi să prosperi şi nu, nimeni nu se uită cruciş la tine când le zici că eşti român. Trebuie doar să te comporţi corect, să nu le înjuri cumva berea şi să nu te grăbeşti. După ce aplici regulile astea de principiu, în rest totul e simplu. Rămâne doar să te obişnuieşti cu binele.

Şi când începi să faci asta, te simţi ca un copil în raionul cu dulciuri. Nu ştii ce să alegi, unde să te mai uiţi şi ce să mai guşti. Şi te trezeşti că, vreme de câteva zile, nu îţi poţi şterge pe faţă zâmbetul tâmp şi mina recunoscătoare pentru toate amabilităţile neînsemnate, pentru glastrele cu flori şi pentru toate danke-schön-urile. Adică pentru ceea ce ei numesc stare de normalitate.

Willkommen! Du bist in Deutschland!

Va urma.

Peste puţin timp  veţi afla despre ce e vorba.

Vă spun deocamdată doar atât: va fi primul guest post pe acest blog.

Vă mulţumesc, din nou, tuturor celor care mi-aţi transmis o mulţime de gânduri bune înainte de a pleca din România.

Mă tot gândesc de câteva zile despre ce să scriu, dar nu prea am idei. Aşa că o să fiu foarte scurt. Şi nu o să vă spun că e superb oraşul în care stau – Görlitz. Vă las să descoperiţi şi singuri asta. AICI sau AICI

Vă spun în schimb că – doar citind ştirile din ziarele româneşti – mă felicit că nu am mai stat în România.

Mi-l amintesc şi azi pe puştiul de 19 ani şi două luni care păşea timid în redacţia unui ziar, în octombrie 2000. Atunci, habar nu aveam ce înseamnă presa, ştiam doar că asta îmi doresc să fac. Şi asta am şi făcut, timp de aproape zece ani.

Acum, spun stop! De săptămâna viitoare voi avea un job într-un alt domeniu, într-o altă ţară.

Spun „adio“ meseriei pe care pur şi simplu o iubesc, convins fiind că e vorba doar de o despărţire temporară.

Nu credeam niciodată că îmi va fi atât de greu să renunţ la un job în favoarea unuia pe care îl consider mai oportun la momentul actual. Dacă de la alte ziare am plecat chiar fericit că scap – de situaţii neplăcute, de oameni la fel de neplăcuţi – acum e cu totul altfel. Cei alături de care mi-am petrecut ultimul an şi jumătate la „Adevărul“ au devenit o a doua familie pentru mine. Şi mi-e al naibii de greu să îmi iau „la revedere“. Trebuie, însă, să o fac. Cu inima strânsă, cu o mulţime de regrete, dar cu la fel de multe speranţe.

Le mulţumesc tuturor celor care, în ultimii zece ani, au fost alături de mine. Tuturor celor care au crezut în mine, celor care mi-au acordat încredere, dar şi celor care mi-au dat şuturi în fund, care ulterior s-au transformat în paşi înainte.

Aş mai scrie mii de semne despre această despărţire, dar chiar nu pot. Mă opresc aici.

The Best Is Yet To Come

PS: Vă mulţumesc tuturor pentru gândurile bune.

Bayern s-a distrat cu Olympique Lyon în semifinala Champions League, exact aşa cum mă aşteptam. După un tur modest, returul s-a dovedit a fi o simplă formalitate pentru nemţi. Echipa a practicat din nou un joc extrem de sigur, iar Ivica Olic a făcut ce a vrut cu fundaşii adverşi şi a marcat de trei ori.

Foto: uefa.com

Acum, urmează finala. Cu Inter sau Barcelona? Nici nu mai contează. Parcă ar fi mai frumos cu Barcelona, mai ales că se va juca la Madrid, iar astfel Bayern ar avea asigurat sprijinul a 2/3 din stadion. Dar şi o victorie în faţa lui Mourinho ar fi extrem de dulce.

PS: UEFA a anunţat că Franck Ribery e suspendat pentru trei meciuri, după eliminarea din primul joc contra lui OL. Nicio problemă. Dacă Altintop joacă la fel ca marţi seara, eu sunt relaxat. Bayern nu pierde nimic.

De mult nu am mai ascultat Europa FM altundeva decât în maşină. Astăzi, însă, fac o excepţie: e ziua Scorpions la Europa FM.

Cam slăbuţă realizarea până acum, cu excepţia interviului luat lui Rudolf Schenker, fondatorul şi chitaristul trupei care a lansat la finele unii trecute ultimul album din carieră, Sting In The Tail. Şi care a început deja un turneu-monstru, care se va încheia în 2012, anul care va marca retragerea oficială a Scorpions, la 40 de ani de la primul albun, Lonesome Crow.

Gata, mă opresc aici. Nu de alta, dar aş putea scrie fără oprire despre Scorpions. Mai bine vă las să ascultaţi Europa FM.

„Am fost obligaţi să ascundem bolile“. E o explicaţie – cutremurătoare – a unui manager de spital. Riscau să îşi piardă posturile, motivează şefii spitalelor. Dar oare la oamenii care riscă – zi de zi – în spitalele dion România să îşi piardă vieţile cine se gândeşte? Din păcate, nimeni.

Sistemul de sănătate e de mult în comă în România. Mai are doar un pas până la moartea clinică.

„Simbolul Clujului“, „universitate de top“. Mai adăugaţi voi alte calificative atribuite Universităţii Babeş Bolyai (UBB) de-a lungul anilor.

Ceea ce a ajuns, însă, azi UBB, cel puţin din punct de vedere al imaginii care răzbate prin presă, e o cruntă dezamăgire pentru mine. Dintr-o universitate pe care chiar o apreciam (se întâmpla acum mulţi ani), s-a transformat într-un loc numai bun de circ. Altfel nu îmi explic cum de rectorul Andrei Marga, fost ministru al Educaţiei, nu găseşte nimic mai bun de făcut decât să trimită comunicate de presă acide – apar chiar două în aceeaşi zi, în acelaşi ziar – AICI şi AICI.

A, şi să nu uit: acelaşi Marga va primi un premiu din partea unei facultăţi de la UBB. Premiu pentru inovare şi management performant.

Mi-e milă de cât de jos a ajuns „simbolul Clujului“!

Sezoanele încep mereu frumos, cu speranţe, cu proiecte, cu promisiuni, cu euforie. Încet-încet, promisiunile devin incertitudini, proiectele sunt lăsate deoparte şi înlocuite cu improvizaţii, iar euforie mai găsim doar în tribune. De fiecare dată, rămânem însă cu speranţa.

Ne place sau nu, asta e răsplata pentru că, odată, am „ales“ să ne lăsăm sufletele invadate de alb şi negru, să ne îndrăgostim de „U“. Şi pentru asta nu avem decât o soluţie: să fim fericiţi!
———————–
Acesta este un fragment din textul pe care l-am scris pentru ucluj.ro, site-ul suporterilor Universităţii Cluj, care mi-a oferit onoarea de a fi primul care publică în noua rubrică de editoriale. Textul integral îl puteţi citi AICI.