Vasile Racoviţan

Am ţinut cu Olanda, dar sunt dezamăgit de modul în care trupa lui Bert van Marwijk a înţeles că trebuie abordată o finală de Campionat Mondial. Între a avea tupeu pe teren şi a fi brutal e o diferenţă de la cer la pământ. Olanda de aseară a lăsat deoparte tot ceea ce i-a adus victoriile de până acm şi s-a transformat într-o adunătură de “cotonogari”, în frunte cu Nigel de Jong. L-a urmat apoi şi Mark van Bommel. Singurul care fost trimis însă mai repede la odihnă a fost Heitinga, cel care doar şi-a făcut treaba: l-a oprit pe Iniesta din drumul spre gol.

“Jucând” astfel, Olanda a uitat parcă să mai combine la mijlocul terenului, a “uitat” să joace direct spre paorta adversă. Iar când şi-a adus aminte, Iker Casillas a fost pe fază. Dacă Robben marca atunci când a scăpat singur, victoria era a olandezilor. Era însă un succes umbrit.

Golul lui Andres Iniesta a venit când aproape toţi aşteptau penalty-urile şi a adus însă sucesul celor care l-au meritat. Spania a fost, pur şi simplu, echipa cea mai bună atunci când a trebuit: la “loteria” de câteva minute din jocul cu Paraguay, la semifinala cu Germania şi în momentele-cheie ale finalei cu Olanda. Deşi nu a jucat la fel de spectaculos ca la Euro 2008, Spania de la World Cup 2010 a învţat să fie şi pragmatică. 1-0 a devenit scorul preferat al trupei lui Vicente del Bosque. Dar mereu acel 1-0 se putea transforma într-un festival de goluri, dacă spaniolii ar fi avut puţin mai multă atenţie. Dar nu au avut nevoie de ea…

Şi dacă tot a fost Mondialul acuzelor la adresa arbitrilor, să nu îl uităm nici pe Howard Webb. Mi-a plăcut că a încercat să ţină în frâu un meci incredibil de greu, mi-a plăcut că a căutat mereu să le explice jucătorilor că snt pe teren pentru a juca fotbal, nu pentru lupte libere. A greşit însă grav când l-a iertat pe Nigel de Jong, şi nu cum au reclamat olandezii la faza dinaintea golului. Acolo, Elia a cerşit un fault, iar fundaşii olandezi s-au uitat cum plimbă trei spanioli mingea prin faţa careului.

Nu foarte des se poate spune despre un meci cu cinci goluri că nu a oferit mai nimic. Dar Olanda-Uruguay, prima semifinală de la World Cup 2010, nu a avut nimic din strălucirea altor jocuri încheiate tot cu 3-2 – îmi vine acum în minte România-Argentina din 1994.

Prima semifinală a arătat încă o dată de ce au ajuns Olanda şi Uruguay atât de departe: pentru că au transformat fotbalul într-o ştiinţă exactă. Olanda lui Sneijder, Robben sau van Bommel oferă spectacol rar, daor când ştie că şi-a făcut treaba. Până atunci, e muncitoare şi organizată. Şi asta i-a adus succesul, inclusiv aseară. Uruguay e poate cea mai incomodă echipă de la acest Mondial. Rar a descoperit cineva cheia pentru lacătul gândit de antrenorul Tabarez. În plus, nimeni nu a ştiut să îl împiedice pe Forlan să îşi arate clasa. Aseară, însă, a fost singur…

Olanda a câştigat meritat. Trecând peste oarecum întâmplătoarele, dar superbele goluri ale lui van Bronckhorst şi Forlan, dar şi peste reuşita atât de controversată a lui Sneijder (van Persie era în offside şi l-a cam fentat pe Muslera), Olanda şi-a dovedit superioritatea la faza golului al treilea şi mai ales după aceea, când mai putea puncta de câteva ori. Cum nu a făcut-o, Uruguayul s-a trezit că mai are o şansă – infimă – de a prinde finala. Şi  marcat, după o gafă de curtea şcolii a apărării Olandei, aducând, în sfârşit, tensiune şi spectacol în meci. Păcat că era deja minutul 90+2… Oare dacă Maxi Pereira marca în minutul 85, cum s-a fi încheiat jocul?

Olanda va juca finala din nou după 32 de ani. Până acum, a pierdut deja de două ori. În ambele cazuri, toţi aşteptau titlul. Acum, indiferent de adversar, Spania sau Germania, favorita nu se va mai numi Olanda. Să fie acesta secretul care să aducă primul titlu? O ţară întreagă visează deja o Cupă Mondială portocalie.

Nu am urmărit cu foarte multă tragere de inimă Campionatul Mondial până acum. Ca orice pasionat de  fotbal am privit meciurile, m-am enervat la ratările copilăreşti, m-am bucurat de goluri frumoase, chiar şi de eliminările  Italiei şi Franţei. Nu am simţit, însă, în niciun moment, că mă captivează cu adevărat competiţia din acest an.

Asta, până ieri. Şi nu datorită meciului Olanda-Brazilia, al cărui rezultat mă bucură nespus de mult, ci datorită confruntării dintre Uruguay şi Ghana. Pentru prima dată în afara meciurilor Germaniei am fost suporter al unei echipe. Şi anume, al naţionalei din Ghana. Nu e cea mai spectaculoasă echipă de la World Cup, dar mi-a plăcut pentru că şi-a dat sufletul pe teren pentru victorie. La fel şi aseară, când în ultima secundă a prelungirilor s-a mai arucnat o dată spre poarta adversă. Şi atunci a venit penalty-ul. Şutul lui Asamoah Gyan. Cu câţiva centimetri mai sus decât ar fi trebuit. Ce a urmat, la “loterie”, nu prea mai contează. Acolo câştigă de obicei cine are mai mult noroc. Ieri, a fost Uruguay.

Şi acum îmi pare rău pentru Ghana. Dar mai ales pentru Asamoah Gyan, un jucător pe care îl descoperisem acum câţiva ani, într-o transmisiune a Eurosport de la un turneu U21 parcă. Pe atunci era un puşti care stătea să explodeze. Acum, la World Cup, şi-a arătat clasa. Şi sunt convins că o va face şi în continuare. Plus, să nu uităm un lucru: penalty-urile importante le ratează mereu jucătorii mari. Amintiţi-vă de Baresi, de Baggio, de Waddle, chiar şi de Belodedici sau Dan Petrescu. Ca să numesc doar câţiva cărora le-au tremurat prea mult picioarele la Campionatele Mondiale.

Câteva cuvinte şi despre Uruguay. Diego Forlan e fenomenal. Joacă pentru echipă, iar când e nevoie echipa se pune în slujba lui. Combinaţia a funcţionat perfect până acum. Va urma însă meciul cu Olanda, unde va fi extrem de dificil, mai ales că Suarez va fi suspendat.

Apropo de Olanda… pe lângă faptul că mă bucură nespus victoria “portocalelor”, cel mai  mult mă încântă că, deşi sunt deja în semifinale, încă nu s-au certat între ei. Şi nici nu s-a găsit vreo “vedetă” în grup. Iar asta spune multe despre cum au înţeles olandezii – după multe eşecuri, e drept – că trebuie şi poate fi câştigat un titlu mondial. Mai au doar doi paşi…

Nu am vazut meciul Frantei cu Africa de Sud, dar nu cred ca am pierdut mult. Sunt primele echipe care pleaca spre casa. Si – pot spune fara sa am vreun dubiu – absolut meritat.

Nu va ascund faptul ca ma bucur nespus pentru esecul Frantei… chiar mi-e antipatica aceasta echipa. Cat despre Africa de Sud… eliminarea ei mi se pare cam fara sare si piper. Nici nu va aduce ceva bun Campionatului Mondial, nici nu va strica prea mult.

Cine va urma pe lista rusinii?

PS: A urmat Italia 🙂 Ba chiar s-a inscris cap de lista.

N-au marcat, dar e ca şi cum ar fi făcut-o în propriile porţi. Atât Germania (favorita mea), cât şi Anglia şi-au pus singure piedici.
Nemţii s-au jucat cu ocaziile şi au uitat că în fotbal mai e nevoie şi de apărare. Iar sârbii, pe fază, i-au taxat. Să se înveţe minte!

Cât despre englezi, nici nu mai ştiu ce să cred. Mi-e greu să îmi imaginez că Lampard, Gerrard sau Rooney au uitat cum se joacă fotbal. La fel cred şi despre Capello. Dar ceea ce am văzut în jocul cu Algeria nu îmi dă nicio speranţă: Anglia nu are absolut nicio şansă la acest Campionat Mondial.