Vasile Racoviţan

Să conduci aproape 1.200 de kilometri, de dimineața până seara, când prin cap îți trec o grămadă de scenarii nu e tocmai odihnitor. Nici drumul meu de la Cluj până la Görlitz nu a fost, mai ales că am fost nevoit să pierd aproape 3 ore înainte de Praga, din cauza faptului că autostrada fusese blocată în urma unui accident. Ratasem, astfel, și întâlnirea programată la Praga cu David, fostul meu coleg de la “Adevărul”. La fel, și sosirea la o “oră normală” la pensiunea unde îmi rezervasem o cameră.

După ce mi-am anunțat întârzierea și am aflat unde voi putea găsi cheia de la cameră, parcă m-am mai liniștit. Nu mă mai grăbeam, lucru care mi-a prins bine imediat după ce am intrat în Germania. Vreme de aproape 10 minute, m-a urmărit o mașină. Dacă eu circulam cu 50 km/h, la fel circula și ea. Acceleram eu, accelera și șoferul din spate. La un moment dat, pe când mă pregăteam să accelerez dn nou, imediat după ce am ieșit dintr-o localitate, am văzut în oglindă girofarul aprins și tăblița de deasupra mașinii: “POLIZEI”. Era aproape 1.00 noaptea, conduceam o mașină cu număr de România în apropierea graniței Germaniei cu Cehia și Polonia, o zonă “renumită” pentru numărul mare de furturi auto. Ar fi fost și culmea să nu mă oprească…

Prima mea întâlnire cu polițiștii din Germania a durat cam 10 minute. Unul dntre ei a stat în permanență cu ochii și lanterna pe mine, în vreme ce al doilea mi-a verificat actele. S-a apropiat apoi și m-a întrebat dacă sunt de acord să deschid portbagajul. L-am deschis. Aveam doar o geantă, cu haine pentru două zile. Mi-a cerut permisiunea de a se uita în geantă, i-am acordat-o, dar nu a schițat niciun gest. M-a rugat să o deschid larg, spunându-mi doar că el se va uita, fără să atingă nimic. După câteva secunde, mi-a dat actele, mi-a mulțumit și mi-a urat drum bun. Ca niciodată, m-am simțit foarte bine după o asfel de întâlnire.

Recunosc, mă așteptam să fiu șicanat. Eram obișnuit cu asta de acasă, unde polițiștii vor mereu să îți dovedească faptul că ei sunt ”șefii străzilor” și că pot face orice vor. Ei bine, și cei din Germania ar putea face ce vor. Doar că nu fac. Iar de asta avea să mă lămuresc în lunile ce vor urma.

După o jumătate de oră, eram în Görlitz. Obosit, foarte obosit. Îmi doream să ajung doar la pensiune, pe Landeskronstrasse 23. Am găsit strada, am parcat în fața numărului 21 și am început să caut numărul 23. Logica mea îmi spunea că nu poate fi departe, iar având în vedere că 21 era ultima casă de pe stradă putea fi doar peste drum sau lângă. Greșit. Logica mea nu mai funcționa prea bine la ora aceea, așa că am reușit să găsesc numărul 23 abia după o jumătate de oră. Era după colț. Cum strada se termina într-un sens giratoriu, intrarea la pensiunea era pe una dintre laturile sensului. Oricum, nu mai conta pentru mine decât să găsesc cheia și camera, iar apoi să mă odihnesc. Într-un final, am și reușit.

Cum eram obișnuit cu ritmul de lucru de la “Adevărul”, m-am trezit devreme. Am tot amânat să iau micul dejun, dar la ora 8.00 (ora Germaniei) tot am coborât. Interviul meu fusese amânat pentru ora 13.00, astfel că de la 9.00 aveam la dispoziție destul timp să fac cunoștință cu Görlitz, un oraș despre care știam doar că după 1945 a fost împărțit în două. Cum pensiunea era aproape de centru, am luat-o la pas.

Primul lucru care mi-a atras atenția a fost liniștea, am remarcat apoi zâmbetele de pe chipurile oamenilor. Începea să îmi placă. Cum mă apropiam de centru, cum mă ”prindea” tot mai mult. Cum harta îmi spunea că Polonia nu e departe, am lăsat în urmă centrul ”nou” și am traversat ”orașul vechi”, coborând pe fosta rută comericală Via Regia spre râul Neisse. Am trecut podul pietonal redeschis în 2004, la 59 de ani după ce fusese bombardat, după care mi-am încheiat prima vizită în Polonia. Nu înainte de-i mărturisi Mihaelei că m-am îndrăgostit de Görlitz. Cu adevărat, un oraș-bijuterie. Și nu înainte de a o saluta, prin intermediul webcam-ului amplasat deasupra podului.

Drumul până la pensiune mi-a oferit noi șanse de a îndrăgi orașul. Toate grijile, toate temerile mele dispăruseră ca prin minune. Urma interviul. Primul, după 10 ani.

Țin minte și acum că stăteam liniștit în redacție, tocmai terminasem de editat textele ce urmau să fie publicate peste câteva ore în edițiile de Baia Mare și Alba ale ziarului “Adevărul de Seară” când am primit e-mail-ul cu subiectul “Face to face interview”. După cum v-am spus deja, se întâmpla pe 27 aprilie 2010. Interviul era programat trei zile mai târziu, la 11.00.

Rând pe rând, diverse probleme aveau nevoie de rezolvare rapidă. Totul a mers ca pe roate. La serviciu am primit rapid aprobarea pentru zile libere, am făcut rost, am găsit la fel de rapid o pensiune unde să mă odihnesc în Görlitz înainte de interviu. Totul era pregătit. Eu, însă, mă simțeam foarte ciudat. Ultima dată fusesem la un interviu pentru job în urmă cu 10 ani – eram doar un puști în căutarea unui loc de muncă la “Jurnalul de Cluj”. Acum urma să mă duc în altă țară, să particip la un interviu pentru un job dintr-un domeniu complet diferit față de ceea ce făcusem zece ani. Niciodată nu am fost mare prieten cu tehnica modernă, nu m-a atras în mod deosebit. Am preferat mereu un telefon mobil simplu unuia de ultimă generație, am preferat jocurile pe PC celor de pe console, nici acum nu știu cum funcționează un PSP Până și cont de Facebook mi-am făcut târziu. Iar contul de Twitter există și cam atât…

Îmi era frică de ce va urma, dar aveam un sentiment că totul va fi în regulă. Îmi imaginam că odată ajuns la Görlitz voi găsi o modalitate prin care să îmi ascund lipsurile din domeniul tehnic și totodată să scot în evidență multe alte plusuri. Prin cap îmi treceau zeci de posibile întrebări cărora nu le știam răspunsurile. După puțin timp, le luau locul întrebările “clasice” pentru fiecare interviu, pe care o prietenă, manager HR la o companie importantă în Cluj, mă avertizase că nu am cum să le evit. O nebunie totală. Știam, însă, că trebuie să las totul deoparte pentru încă o zi de muncă la ziar.

Nici nu știu exact cum m-am descurcat în acea zi la serviciu. Îmi amintesc doar că mă frământa un gând: să le spun colegilor unde urma să plec a doua zi sau nu? Până la urmă, am făcut-o. I-am divulgat “secretul” Danei, iar reacția ei m-a surpins și m-a liniștit deopotrivă: “O să reușești”. Aceleași încurajări le-am primit apoi seara, acasă, și dimineața, când abia se crăpa de ziuă, de la Mihaela.

Peste câteva minute, eram în mașină. Mă așteptau două zile și un drum de aproape 2.300 de kilometri. Cluj-Budapesta-Bratislava-Praga-Görlitz și retur…

Observ, cam de doua saptamani, cum o multime de romani se “aprind” – sau se lasa “aprinsi” – impotriva benzinariilor. Din pacate, m-am obisnuit cu asta: indiferent ce se intampla in Romania, se gasesc tot timpul multi (din pacate) care sa organizeze un protest. Mereu, totul porneste de la o idee simpla: suntem “contra”. Dar oare de ce nu e nimeni, niciodata, “pentru” ceva?

Sa luam exemplul Clujului: sute, poate chiar mii de oameni se lasa indemnati sa blocheze benzinariile si sa plateasca pentru carburantul achizitionat (de regula foarte putin) cu bani marunti. Cine catiga ceva din asta? Oamenii aceia care isi pierd ore din viata ca sa fie “contra” cu siguranta nu. Chiar deloc. Pretul va ramane la fel de ridicat pentru simplul motiv ca aceasta este trend-ul peste tot in Europa. Si in Germania, benzina s-a scumpit. Si in Polonia, la fel. Cozi la benzinarii, insa, nu am vazut. Si nici oameni carand saci cu bani marunti. Chiar daca sunt nemultumiti, oamenii cauta alternative. Si le gasesc.

Mie aceasta “campanie” de blocare a benzinariilor mi se pare o prostie. O pierdere de vreme.

Oare nu ar fi mai binevenita o campanie putin altfel? Spre exemplu una al carei scop sa fie pozitiv: “pentru” imbunatatirea sistemului de transport in comun. Sunt convins ca ar fi, pana la un punct: dintr-o astfel de campanie, “organizatorii” nu ar castiga mai nimic.

„Simbolul Clujului“, „universitate de top“. Mai adăugaţi voi alte calificative atribuite Universităţii Babeş Bolyai (UBB) de-a lungul anilor.

Ceea ce a ajuns, însă, azi UBB, cel puţin din punct de vedere al imaginii care răzbate prin presă, e o cruntă dezamăgire pentru mine. Dintr-o universitate pe care chiar o apreciam (se întâmpla acum mulţi ani), s-a transformat într-un loc numai bun de circ. Altfel nu îmi explic cum de rectorul Andrei Marga, fost ministru al Educaţiei, nu găseşte nimic mai bun de făcut decât să trimită comunicate de presă acide – apar chiar două în aceeaşi zi, în acelaşi ziar – AICI şi AICI.

A, şi să nu uit: acelaşi Marga va primi un premiu din partea unei facultăţi de la UBB. Premiu pentru inovare şi management performant.

Mi-e milă de cât de jos a ajuns „simbolul Clujului“!

Primarul Sorin Apostu s-a gândit să schimbe numele cinematografului „Republica“. Noua denumire ar urma să fie „Florin Piersic.

Mie, unul, mi se pare aiurea ca anumite obiective să primească numele unor persoane aflate încă în viaţă.

Au mai făcut şi alţii  la fel, cu stadioanele „Gheorghe Hagi“ sau „Dumitru Sechelariu“.

Voi ce credeţi? Cât e de OK ca „Republica“ să devină „Florin Piersic“ acum?