Vasile Racoviţan

Am învins Luxemburg! Mare victorie! Cum Germania-Franţa de la Campionatul European de Baschet mi s-a părut o alegere mai bună la TV – şi a fost chiar una excelentă , am văzut un Tony Parker în formă de zile mari, aşa cum mi l-aş fi dorit şi la San Antonio Spurs în play-off-ul NBA de anul acesta – doar am citit că a fost 2-0 în Luxemburg şi că Torje a marcat ambele goluri ale României. După care am citit că Torje nu joacă împotriva Franţei, fiind suspendat.

Şi acum ce facem? Singurul care a reuşit să “spargă” apărarea – una de nivel mondial, sunt convins de asta – a Luxemburgului,va fi spectator în jocul de care depind ultimele şanse – mici, dar încă existente – de calificare la EURO 2012. Ne pregătim de dezastru în partida cu Ribery, Benzema şi ceilalţi “marinari”? Selecţionerul e încrezător şi chiar ne dezvăluie că “poate vom ataca”. Dacă aşa stau lucrurile,  dacă până şi Piţurcă s-a gândit că atacul ar putea fi o tactică bună într-un meci de fotbal, atunci m-am liniştit… Eu unul mă pregătesc deja de dezastru. Şi poate nu ar fi chiar aşa rău un nou episod Kosice ’93. Doar că atunci erau pe teren şi veneau din urmă nişte fotbalişti. Acum, sunt mai degrabă jucători cu contracte la nişte echipe de fotbal Dar totul se poate schimba marţi…

 Loading ...

Din nou, aproape 1.200 de kilometri: Cluj-Budapesta-Bratislava-Praga-Görlitz. De această dată, mult mai relaxant și totodată mult mai relaxat după cele zece zile de-a dreptul nebune de care avusesem parte. În plus, dispăruse și presiunea timpului. A doua zi, în jurul amiezii, eram din nou în Germania. Nici nu terminasem bine de povestit cu Mihaela despre întânirea mea precedentă cu polițiștii, că am și văzut în oglinda retrovizoare un girofar aprins. Am tras pe dreapta și am avut ocazia de a fi surpins a doua oară: ne-au verificat actele, ne-au întrebat încotro mergem și… atât! Și acum mă întreb ce făceam dacă mă rugau să le arăt ce am în mașină.

Peste o jumătate de oră intram în Görlitz. Parcă fusesem aici de 1.000 de ori, locurile deja mi se păreau foarte familiare. Parcă eram acasă. Am găsit repede hotelul unde urma să locuim până când aveam să ne găsim un apartament. Deși eram frânți, nu am ezistat tentației unei plimbări prin centrul vechi al orașului. Cum și foamea ne cam dădea târcoale, am căutat un restaurant și l-am găsit tocmai în Polonia, pe malul râului Neisse: Espresso. Atmosferă plăcută, mâncare foarte bună și prețuri foarte bune, aproape la jumătate față de cele din Görlitz.

Reîntorși la hotel, nu am mai avut decât puterea de a ne pregăti pentru somnul atât de mult-așteptat și necesar. Doar ne aștepta încă o săptămână nebună…

Relaxat și convins tot mai mult că Görlitz poate fi noua mea casă, m-am prezentat la interviu. În fapt, o discuție de aproximativ o oră, când în germană, când în engleză. Temerile mele legate de partea tehnică nu s-au adeverit, în schimb previziunile prietenei HR manager, da. Oricum, scenariile pe care mi le imaginasem aveau să rămână doar atât: scenarii imaginate.

De-a lungul interviului am aflat, așa cum era și normal, tot ce presupunea job-ul. Am răspuns la o mulțime de întrebări, dar nu așa cum mă așteptam legate de job în sine, cât mai ales despre mine și despe decizia mea de a emigra. Nu mi-a fost greu să observ că acesta devenise subiectul principal al discuției. Nu că m-ar fi deranjat, ba chiar dimpotrivă. La sfârșitul discuției, am rămas pur și simplu șocat: cei doi interlocutori ai mei – viitorii mei șefi – s-au uitat unul la celălalt, după care și-au îndreptat privirile către mine: ”Dacă tu vrei, noi vrem!”. ”Trebuie însă să te decizi foarte repede. Totul începe luni, 10 mai”.

Pentru câteva secunde, am rămas blocat. Eram la peste 1.000 de kilometri de casă și trebuia să iau, pe loc, o decizie de care avea să depindă viitorul meu și al familiei mele. Și am luat decizia: am spus ”OK”. Toată relaxarea dispăruse din nou. Mai aveam doar 10 zile timp să mă întorc în România, să  pun la punct tot ce e de pus la punct și să mă întorc în Germania.

Am ieșit din clădirea firmei și mi-am sunat soția. ”Ar fi o idee bună să începi să faci bagajele. Peste o săptămână plecăm în Germania”, i-am spus.  Am avut impresia că ea crede că glumesc. Nu era însă așa. Cred că era la fel de șocată precum am fost eu când am auzit ”luni, 10 mai”.

După 10 minute eram deja în mașină. Görlitz-Zittau-Praga. O pauză pentru relaxare, plus prânz. Mai departe, spre Brno-Bratislava. Deja se făcuse seară și oboseala ultimelor două zile începea să își facă simțită prezența. Am decis atunci că ideea cea mai potrivită e să caut un loc unde să înnoptez. După aproximativ o oră, am găsit o pensiune. Deja eram în Ungaria. Nici nu mi-a mai trebuit nimic să mănânc, am căzut lat. Am dormit, cred, neîntors. A doua zi dimineață, mi-am continuat drumul spre casă, iar spre după-amiază eram deja la Cluj.

Am început pregătirile. Ce luăm cu noi? Ce facem cu apartamentul? Ce mai avem de rezolvat și putem să o facem în următoarea săptămână? Cum găseam răspuns la o întrebare, apăreau alte cinci. Cred că a fost cea mai stresantă săptămână de care am avut parte în ultimii ani. Până la urmă, am reușit să rezolvăm mult mai multe decât ne închipuiam. Am încheiat colaborarea cu ”Adevărul” de comun acord – mulțumesc, Dana, pentru sprjin – și am reușit să găsim chiar și chiriași pentru apartament, am apucat să… am reușit să… o grămadă de lucruri. Și totuși, multe sunt încă nerezolvate.

Cea mai grea a fost, fără îndoială, despărțirea de colegi, prieteni, familie. Oricât de mult te pregătești sufletește pentru astfel e momente, e degeaba. Momentul unor astfel de despărțiri e greu, foarte greu. E sacrificiul suprem pe care trebuie să îl faci atunci când iei o decizie precum a noastră, aceea de a emigra, de a lua viața de la zero altundeva, departe de casă. Dar am trecut și peste acest moment, iar în 7 mai 2010, seara,

În 7 mai seara, eram din nou în mașină. De data asta, alături de Mihaela. Iar pe bancheta din spate și în portbagaj, nici spațiu cât să arunci în ac. Și totuși, erau mult prea puține lucruri, aveam să constat ulterior.

Să conduci aproape 1.200 de kilometri, de dimineața până seara, când prin cap îți trec o grămadă de scenarii nu e tocmai odihnitor. Nici drumul meu de la Cluj până la Görlitz nu a fost, mai ales că am fost nevoit să pierd aproape 3 ore înainte de Praga, din cauza faptului că autostrada fusese blocată în urma unui accident. Ratasem, astfel, și întâlnirea programată la Praga cu David, fostul meu coleg de la “Adevărul”. La fel, și sosirea la o “oră normală” la pensiunea unde îmi rezervasem o cameră.

După ce mi-am anunțat întârzierea și am aflat unde voi putea găsi cheia de la cameră, parcă m-am mai liniștit. Nu mă mai grăbeam, lucru care mi-a prins bine imediat după ce am intrat în Germania. Vreme de aproape 10 minute, m-a urmărit o mașină. Dacă eu circulam cu 50 km/h, la fel circula și ea. Acceleram eu, accelera și șoferul din spate. La un moment dat, pe când mă pregăteam să accelerez dn nou, imediat după ce am ieșit dintr-o localitate, am văzut în oglindă girofarul aprins și tăblița de deasupra mașinii: “POLIZEI”. Era aproape 1.00 noaptea, conduceam o mașină cu număr de România în apropierea graniței Germaniei cu Cehia și Polonia, o zonă “renumită” pentru numărul mare de furturi auto. Ar fi fost și culmea să nu mă oprească…

Prima mea întâlnire cu polițiștii din Germania a durat cam 10 minute. Unul dntre ei a stat în permanență cu ochii și lanterna pe mine, în vreme ce al doilea mi-a verificat actele. S-a apropiat apoi și m-a întrebat dacă sunt de acord să deschid portbagajul. L-am deschis. Aveam doar o geantă, cu haine pentru două zile. Mi-a cerut permisiunea de a se uita în geantă, i-am acordat-o, dar nu a schițat niciun gest. M-a rugat să o deschid larg, spunându-mi doar că el se va uita, fără să atingă nimic. După câteva secunde, mi-a dat actele, mi-a mulțumit și mi-a urat drum bun. Ca niciodată, m-am simțit foarte bine după o asfel de întâlnire.

Recunosc, mă așteptam să fiu șicanat. Eram obișnuit cu asta de acasă, unde polițiștii vor mereu să îți dovedească faptul că ei sunt ”șefii străzilor” și că pot face orice vor. Ei bine, și cei din Germania ar putea face ce vor. Doar că nu fac. Iar de asta avea să mă lămuresc în lunile ce vor urma.

După o jumătate de oră, eram în Görlitz. Obosit, foarte obosit. Îmi doream să ajung doar la pensiune, pe Landeskronstrasse 23. Am găsit strada, am parcat în fața numărului 21 și am început să caut numărul 23. Logica mea îmi spunea că nu poate fi departe, iar având în vedere că 21 era ultima casă de pe stradă putea fi doar peste drum sau lângă. Greșit. Logica mea nu mai funcționa prea bine la ora aceea, așa că am reușit să găsesc numărul 23 abia după o jumătate de oră. Era după colț. Cum strada se termina într-un sens giratoriu, intrarea la pensiunea era pe una dintre laturile sensului. Oricum, nu mai conta pentru mine decât să găsesc cheia și camera, iar apoi să mă odihnesc. Într-un final, am și reușit.

Cum eram obișnuit cu ritmul de lucru de la “Adevărul”, m-am trezit devreme. Am tot amânat să iau micul dejun, dar la ora 8.00 (ora Germaniei) tot am coborât. Interviul meu fusese amânat pentru ora 13.00, astfel că de la 9.00 aveam la dispoziție destul timp să fac cunoștință cu Görlitz, un oraș despre care știam doar că după 1945 a fost împărțit în două. Cum pensiunea era aproape de centru, am luat-o la pas.

Primul lucru care mi-a atras atenția a fost liniștea, am remarcat apoi zâmbetele de pe chipurile oamenilor. Începea să îmi placă. Cum mă apropiam de centru, cum mă ”prindea” tot mai mult. Cum harta îmi spunea că Polonia nu e departe, am lăsat în urmă centrul ”nou” și am traversat ”orașul vechi”, coborând pe fosta rută comericală Via Regia spre râul Neisse. Am trecut podul pietonal redeschis în 2004, la 59 de ani după ce fusese bombardat, după care mi-am încheiat prima vizită în Polonia. Nu înainte de-i mărturisi Mihaelei că m-am îndrăgostit de Görlitz. Cu adevărat, un oraș-bijuterie. Și nu înainte de a o saluta, prin intermediul webcam-ului amplasat deasupra podului.

Drumul până la pensiune mi-a oferit noi șanse de a îndrăgi orașul. Toate grijile, toate temerile mele dispăruseră ca prin minune. Urma interviul. Primul, după 10 ani.

Un tânăr de 28 de ani, redactor-șef adjunct la un ziar din Cluj, renunță la postul său și o ia (aproape) de la zero, ca reporter, la edițiile regională și locală a unui ziar național. Aproximativ un an mai târziu, același tânăr, promovat între timp în funcția de editor coordonator pentru alte două ediții locale ale ziarului, spune din nou “STOP”. Și o ia iarăși de la zero. Într-o altă țară, într-un domeniu total diferit decât cel în care activase vreme de zece ani.

De ce? Ce îl poate determina pe un tânăr cu un job și un salariu mai mult decât decent să renunțe la toate acestea? Și asta, de două ori în decurs de aproximativ un an?

Caut răspunsul din ziua în care mi-am trimis prima dată CV-ul unei firme din altă țară decât România. De ce nu mai vreau să rămân? Sau – mai degrabă – ce mă determină sa plec? Va fi mai bine altundeva? Voi fi mai fericit, mai liniștit? Voi putea să mă bucur cu adevărat de viață? Nu cred că am găsit nici azi răspunsuri la toate acestea – ca la multe altele – dar un lucru știu sigur: nu regret nimic. Nicio decizie pe care am luat-o. Și au fost multe care unora le pot părea ciudate: am renunțat la Facultatea de Jurnalism a UBB în schimbul muncii “adevărate” de ziarist, am lucrat câțiva ani mai degrabă pe “nasturi” decât pe un salariu decent, am plecat de la o grămadă de ziare – de fiecare dată atunci când nu mi-a mai convenit cum mergeau lucrurile, am refuzat oferte foarte bune, am acceptat altele care nu păreau atât de bune – până la urmă, sunt convins, s-au dovedit inspirate alegerile.

De fiecare dată când am luat aceste decizii, am avut inima strânsă. Undeva, bine ascunsă, o voce îmi spunea însă că e bine ce am făcut. Și mereu am preferat să ascult acea voce în locul celor multe care mă îndemnau să fac altfel. Nici asta nu regret.

La fel mi s-a întâmplat și cu ultima decizie majoră. Poate cea mai “mare” și mai grea dintre cele pe care am fost nevoit să le iau. Aceea de a lăsa în urmă familie, prieteni, orașul și țara natală, o carieră de 10 ani în presă și de a o lua de la zero în Germania.

Cum am ajuns să fac acest pas – evident nu singur, ci alături de Mihaela – cum l-am pregătit, ce “hop”-uri am avut de trecut, ce greutăți am întâmpinat, ce chestii au funcționat “unse”, cum ne-am adaptat … despre toate acestea, dar și despre multe altele legate de noua viață în jurnalul pe care vi l-am promis. Primul episod, la începutul săptămânii viitoare.

PS: Încă tot nu am un titlu potrivit. M-aș bucura tare mult dacă m-ați ajuta cu niște idei.