Vasile Racoviţan

Apartamentul de la parter devenea din ce în ce mai mic. Dacă la început era perfect pentru ceea ce ne doream, după prima vizită mai “lungă” am ajuns la concluzia că avem nevoie de puțin mai mult spațiu. Pentru două persoane, era ok. Dar deja când erau patru, totul devenea mic, foarte mic, foarte înghesuit. Așa că am început să căutăm o variantă. Și, din fericire, am găsit-o extrem de repede și fără prea mari bătăi de cap.

Fiind întâmplător în apropierea biroului proprietarului, am intrat să îl întreb dacă nu cumva mai are vreun apartament liber. Și avea. În aceeași clădire, la mansardă (etajul 4). Un apartament cu 3 camere. Mi-a dat un rând de chei și peste o jumătate de oră eram în apartament, alături de Mihaela. Recunosc, m-a vrăjit din prima. Mai ales faptul că era spațios. Apoi, că era luminos și că avea balcon, lucruri care ne lipsiseră mult în lunile petrecute în apartamentul de jos. După o scurtă discuție cu proprietarul, m-a convins și mai tare: prețul nu era deloc exagerat. De fapt, calculat la metrul pătrat, era același ca la apartamentul micuț de la parter. Decizia a fost luată, așadar, extrem de repede. Acum urma greul: nu prea aveam noi destulă mobilă pentru apartamentul de sus, în plus aveam neaparată nevoie de “aparatură” pentru bucătărie.

A doua problemă am rezolvat-o rapid, ne-a ajutat proprietarul – în schimbul unui mic “plus” la chirie, ne-a adus și mobilă de bucătărie, și un frigider, și un cuptor și o mașină de spălat vase (din păcate, aceasta nu a mai avut loc). Ceea ce credeam că avea să ne dea mai multă bătaie de cap, și anume mobilarea apartamentului, s-a dovedit a fi cea mai ușoară parte. Și asta, pentru că tocmai pe când am decis noi să ne mutam, o colegă a luat aceeași hotărâre. Iar cel de la care închiriase apartamentul în care locuise până atunci nu mai avea nevoie de mobilă, așa că a scos-o la un fel de licitație. În urma acesteia, noi ne-am ales cu o canapea, o comodă, un birou, un dulăpior de baie, o masă plus patru scaune, un televizor și două rafturi. Bonus: o bicicletă. Totul a costat o “avere”: 60 de euro.

Odată rezolvată problema mobilei, mai rămânea transportul. Cum pentru închiritatul unei mașini “speciale” prețurile porneau de pe la 100 de euro, am decis să rezolvăm totul prin propriile puteri. Ce s-a putut desface, am desfăcut și am făcut mai multe drumuri între cele două apartamente (noroc că distanța era de doar un kilometru și jumătate). Distracșia a început însă abia când am ajuns la canapea. Se putea despărâi doar în două bucăți, ambele extrem de mari și astfel imposibil de băgat într-un Fiat Punto. Așa că am improvizat. Cum anume, vedeți în imaginea de mai jos.

Nici acum nu îmi vine să cred că a funcționat

Deși nici mie nu prea mi-a venit să cred la început, a funcționat perfect. E drept, am mers cu maximum 10 km/h și mereu cu teama că legăturile ar putea ceda. Nu a fost deloc așa, astfel că după câteva ore totul era în noul apartament. Pentru început, am înghesuit lucrurile într-o cameră, singura unde stabilisem cu proprietarul că nu e nevoie sa zugrăvească (da, proprietarul s-a ocupat de totul înainte de a ne muta noi).

Prima veste proastă a venit la numai câteva zile după ce stabilisem să ne mutăm de la 1 septembrie. Inundațiile care au lovit Görlitz la începutul lui august 2010 l-au determinat pe proprietar să își trimită toți angajații la locuințele din zonele afectate. Astfel, mutarea noastră s-a amânat puțin. Ceea ce nu a fost chiar un lucru rău, întrucât chiar am avut timp să punem totul la punct. Iar când am primit “undă verde”, am rezolvat mutarea în doar două zile.

Sufrageria noului apartament. Aproape la fel de mare ca ambele camere de jos

În sfârșit, aveam spațiu și lumină. Cred că asta ne lipsise cel mai mult în primul apartament în care am locuit aici. Acum, nu ne mai putem plânge. Nici măcar de faptul că zilnic urcăm patru etaje (uneori chiar de 2-3 ori). Sportul face bine la sănătate și, mai ales, la capătul de sus al scărilor suntem acasă.

Unul dintre “plusurile” mutării în Germania este, fără îndoială, liniştea. Iar când ai linişte, când stresul e o chestiune care te “loveşte” rar de tot, atunci ai şi vreme de “altceva”. Fiind pasionat să descopăr mereu locuri noi, am profitat din plin.

Prima destinaţie pe care am ales-o a fost Bautzen, capitala istorică a Lusatiei Superioare (Oberlausitz), un oraş aflat la 50 de kilometri de Görlitz.

[Show as slideshow]

Până în 1945, era un singur oraș, traversat de râul Neisse. După ce s-a stabilit ca noua graniță să urmeze cursul apei, s-au ”născut” două: Görlitz și Zgorzelec. Despărțite până în 20 octombrie 2004, când podul pietonal distrus în 7 mai 1945 a fost redeschis, cele două orașe au căutat să își reunească destinele. Au despus o candidatură comună pentru a deveni Capitală Culturală Europeană în 2010, dar au pierdut ”la mustață”. Apoi, reprezentanții celor două comunități au inventat un nou concept – ”orașul european Görlitz/Zgorzelec”. După ce au fost despărțite mai bine de 50 de ani, cele două orașe caută cu orice preț unitatea. Diferențele, însă, sunt încă uriașe.

Neisse şi Zgorzelec, aşa cum se văd din Görlitz, chiar de lângă graniţă

Cei 50 de ani de comunism au fost ”șterși” mult mai ușor în Görlitz decât în Zgorzelec. Pe malul vestic al râului Neisse s-a  investit masiv în restaurare, pe celălalt abia acum se începe. Dacă centrul orașului Görlitz arată superb, cel din Zgorzelec mai are mult până când să devină cu adevărat plăcut.

În ciuda multor ”minusuri”, și Zgorzelec are părțile sale bune. Iar cea mai bună este aceea că îmi aduce aminte de România. Când mi-e dor de casă, o plimbare în Polonia îmi ajunge. Clădiri superbe lăsate în paragină sau cu parterul vopsit în culori țipătoare și restul lăsat de izbeliște, drumurile pline de gropi, șoferii care nu dau doi bani pe regulile de circulație, mall-ul cu magazine scumpe și ”piți” venite să își etaleze ultimele achiziții vestimentare, Carrefour, Kaufland și Real cu podele lipicioase și mirosind a pește, magazinele chinezești în care găsești tot ce vrei și ce nu vrei, cartierul pe care localnicii îl numesc ”Manhattan” – cu blocuri gri de peste zece etaje, cu rufele întinse pe balcon, cu bătrânei care ies în weekend să meșterească la mașini… Şi mai ales oameni care, odată ce le-ai trecut pragul casei, nu te mai lasă să pleci până nu te omenesc ca pe cel mai de preţ oaspete al lor.

Toate fac din Zgorzelec un oraș pe care mi-e drag să îl vizitez, cel puțin o dată pe săptămână. Evident, contează și faptul că benzina e mai ieftină în Polonia Și că tot acolo e și restaurantul meu preferat de aici, ”Espresso”, aflat pe malul râului Neisse, care pe lângă mâncare bună, la prețuri mai mult decât decente, oferă o priveliște minunată spre Görlitz.

[Show as slideshow]

Când am deschis pentru prima dată ușa noului apartament cu cheile tocmai primite de la proprietar am simțit că greul trecuse. Reușisem, în doar o săptămână, să găsim o locuință decentă, lucru pe care îl consideram – și acum simt la fel – un mare succes.

A doua zi dimineața, am început să amenajăm apartamentul. Fiind duminică, aveam la dispoziție întreaga zi pentru a pune totul la punct, astfel încât spre seară să ne și mutăm. Ceea ce ne-a și reușit. Cum în apartament era doar un pat de o persoană, am dormit pe canapea. Foarte incomodă, dar măcar exista. După două sau trei săptămâni, am ajuns să urăasc acea canapea. Era timpul pentru un pat. Urgent. Așa că ne-am pus pe căutat.

Am colindat toate magazinele de mobilă din Görlitz – începând de la Roller, care are mobilă la prețuri foarte bune, până la Porta, unde prețurile sunt, după mine, cel puțin exagerate. Prima surpriză a fost când am constatat că, pentru a cumpăra un pat, trebuie, de fapt, să cumpărăm trei lucruri diferite: cadrul, ”gratiile” ce vin sub saltea, plus salteaua. Cred că cel mai ieftin ieșeam – cu toate adunate – pe la vreo 300 de euro. Așa că am renunțat, temporar, la caăutări, în speranța că ”mantaua de vreme rea” în astfel de situații – IKEA – ne va salva. Și așa s-a și întâmplat: la Dresden am găsit aceleași produse pe care am fi dat 300 de euro în Görlitz cu 145. În alte cazuri, a fost invers: magazinele locale s-au dovedit mai ieftine și chiar aveau marfă mai OK decât la IKEA.

La o lună după ce ne mutaserăm, apartamentul era deja ”locuibil”. În timp se mai ”îmbogățise” cu câte o măsuță, un raft… mărunțișuri. Încet=încet, devenise ”casa noastră”, aranjată după gustul nostru. Apartamentul din Florești era deja o amintire. La fel ca toată viața din România…

Hotelul Bon Apart, aflat în centru, a fost prima noastră “casă” în Görlitz. Am stat acolo opt zile, într-un apartament copiat parcă din filmele cu prinți și prințese. Ne-am simțit ca și cum am fi făcut o scurtă călătorie în timp. Mai lipsea doar o caleașcă în fața clădirii.

Cum programul meu era extrem de strict, de la 9.00 la 17.00, tot greul a căzut pe umerii Mihaelei: aveam răgaz de o săptămână să ne găsim o locuință. Misiune aproape imposibilă, ne-am spus amândoi la început. Și așa părea să și fie, după vreo două zile de căutări. Din păcate, ziarele locale nu ne-au fost de mare ajutor, iar ofertele găsite pe internet, la fel. Ori erau prea mari apartamentele, ori prea scumpe, ori mult prea îndepărtate de sediul firmei. Ori pur și simplu nu mai erau valabile ofertele. În orice caz, aveam impresia că ne învârtim în gol.

Am decis să apelăm la altă metodă: ne-am urcat în mașină și am colindat orașul în lung și în lat. Cel puțin, așa ni se părea nouă atunci. Acum știu sigur că, de fapt, ne învârtiserăm în cerc, pe o rază de aproximativ 2 kilometri. Nici vorbă de căutat în tot orașul

”Salvarea” a venit din întâmplare, pe când nici nu ne așteptam. O colegă, alături de care participam la primul training dinainte de a începe munca propriu-zisă, și care se afla de asemenea în căutarea unui apartament, tocmai renunțase la o ofertă. Am luat legătura rapid cu proprietarul (cel puțin așa credeam eu), iar de curiozitate am și mers până la adresă, să arunc o privie. Zona ne-a plăcut, am reușit să ajungem și în curtea imobilului și, cum nu erau perdele, am remarcat că în apartament era și ceva mobilă. Lucru care ne convenea de minune. Mai rămânea doar să vedem cum arată, de fapt, locuința.

O zi mai târziu, eram în apartament, alături de fiul proprietarului și de Mihaela. Recunosc, nu a fost cea mai plăcută impresie, în special din cauza dimensiunilor reduse. Avea, însă, două canapele, mobilă de bucătărie și un pat, așa că nu ne-a trebuit mult să ne hotărâm. Chiar dacă era micuț, apartamentul era OK, îngrjit, se afla la o distanță acceptabilă de locul meu de muncă, iar zona ne plăcea. Mai rămânea doar să ne întâlnim cu proprietarul și să aflăm prețul.

Și acum țin minte prima întâlnire cu proprietarul. Se petrecea într-o sâmbătă, seara, pe la ora 20.00. Am găsit destul de ușor biroul lui, după care am început să povestim. Mai întâi, despre apartament, iar apoi despre noi. Părea mult mai interesat despre motivele ce ne-au determinat să ne mutăm în Germania și totodată dispus să ne povestească despre legăturile sale cu România. Fusese, ca mulți est-germani, la mare. Îi plăcuse. Mai fusese și la Ploiești, cu treabă. Îi plăcuse până la un punct – ”erau mult prea mulți țigani”, mi-a spus – și în plus i se ceruse șpagă ca să își rezolve anumite treburi. Una peste alta, România îi lăsase o impresie bună.

Poveștile sale erau interesante, însă pe mine mă interesa mult mai mult să aflu prețul chiriei pentru apartament și – cel mai important – să îl convingem să accepte să ne închirieze apartamentul. Ceea ce s-a dovedit cam dificil, dar până la urmă a funcționat. Principala lui obiecție era legată de faptul că apartamentul e prea mic pentru două persoane. Avea 24 de metri pătrați (dacă bine țin minte), în care erau înghesuiți o bucătărie micuță, un living destul de spațios, un dormitor lat cât să încapă un pat și o baie cu duș. Micuț, într-adevăr, dar potrivit pentru ceea ce căutam noi, mai ales la început. După aproape două ore de negocieri, reușisem: de a doua zi, apartamentul era al nostru. De acum înainte, Görlitz chiar era casa noastră.