Posts Tagged ‘interviu’

Un pas înainte

Oferta de job de care vă spuneam anterior era în cadrul unei companii cu sediul în sudul Germaniei, lângă Friedrichshafen. La peste 700 de kilometri distanță de Görlitz. Cu siguranță,  în România nu aș fi acceptat să bat atâtat drum doar pentru un interviu. Aici, am făcut-o. Poate și pentru că firma s-a oferit să acopere toate cheltuielile de deplasare și cazare, o dovadă clară pentru mine că era vorba de o ofertă serioasă. Mai rămânea doar să mă conving că postul era unul potrivit pentru mine. Și, evident, să îi conving pe cei din cadrul companiei că eu sunt persoana potrivită pentru acel post.

Ca să nu lungesc prea mult povestea, nu am obținut acel job. Încă din timpul interviului, am avut impresia că, undeva, ceva nu se potrivește. Simțeam că nu sunt eu omul potrivit pentru acel job. Iar cum unul dintre marile mele ”defecte” e că nu știu să mint convingător, că nu știu să mă ”vând” alfel decât sunt eu, sunt convins că și reprezentantului companiei i-a fost ușor să mă ”citească”. Oarecum, mă împăcasem cu gândul unui nou eșec în ”vânătoarea” mea pentru un nou job. Astfel, când am primit prin poștă răspunsul negativ din patea companiei nu am fost surprins. ba chiar aș putea spune că am simțit o ușurare. Și, lucrul cel mai important, după toată această ”poveste”, nu m-am demoralizat, ba chiar mi-am recăpătat speranța că voi reuși, în cele din urmă, să îmi îndeplinesc visul de a lucra din nou în presă.

Doar fiecare șut în fund e un pas înainte, nu?

03

06 2011

Zece zile nebune

Relaxat și convins tot mai mult că Görlitz poate fi noua mea casă, m-am prezentat la interviu. În fapt, o discuție de aproximativ o oră, când în germană, când în engleză. Temerile mele legate de partea tehnică nu s-au adeverit, în schimb previziunile prietenei HR manager, da. Oricum, scenariile pe care mi le imaginasem aveau să rămână doar atât: scenarii imaginate.

De-a lungul interviului am aflat, așa cum era și normal, tot ce presupunea job-ul. Am răspuns la o mulțime de întrebări, dar nu așa cum mă așteptam legate de job în sine, cât mai ales despre mine și despe decizia mea de a emigra. Nu mi-a fost greu să observ că acesta devenise subiectul principal al discuției. Nu că m-ar fi deranjat, ba chiar dimpotrivă. La sfârșitul discuției, am rămas pur și simplu șocat: cei doi interlocutori ai mei – viitorii mei șefi – s-au uitat unul la celălalt, după care și-au îndreptat privirile către mine: ”Dacă tu vrei, noi vrem!”. ”Trebuie însă să te decizi foarte repede. Totul începe luni, 10 mai”.

Pentru câteva secunde, am rămas blocat. Eram la peste 1.000 de kilometri de casă și trebuia să iau, pe loc, o decizie de care avea să depindă viitorul meu și al familiei mele. Și am luat decizia: am spus ”OK”. Toată relaxarea dispăruse din nou. Mai aveam doar 10 zile timp să mă întorc în România, să  pun la punct tot ce e de pus la punct și să mă întorc în Germania.

Am ieșit din clădirea firmei și mi-am sunat soția. ”Ar fi o idee bună să începi să faci bagajele. Peste o săptămână plecăm în Germania”, i-am spus.  Am avut impresia că ea crede că glumesc. Nu era însă așa. Cred că era la fel de șocată precum am fost eu când am auzit ”luni, 10 mai”.

După 10 minute eram deja în mașină. Görlitz-Zittau-Praga. O pauză pentru relaxare, plus prânz. Mai departe, spre Brno-Bratislava. Deja se făcuse seară și oboseala ultimelor două zile începea să își facă simțită prezența. Am decis atunci că ideea cea mai potrivită e să caut un loc unde să înnoptez. După aproximativ o oră, am găsit o pensiune. Deja eram în Ungaria. Nici nu mi-a mai trebuit nimic să mănânc, am căzut lat. Am dormit, cred, neîntors. A doua zi dimineață, mi-am continuat drumul spre casă, iar spre după-amiază eram deja la Cluj.

Am început pregătirile. Ce luăm cu noi? Ce facem cu apartamentul? Ce mai avem de rezolvat și putem să o facem în următoarea săptămână? Cum găseam răspuns la o întrebare, apăreau alte cinci. Cred că a fost cea mai stresantă săptămână de care am avut parte în ultimii ani. Până la urmă, am reușit să rezolvăm mult mai multe decât ne închipuiam. Am încheiat colaborarea cu ”Adevărul” de comun acord – mulțumesc, Dana, pentru sprjin – și am reușit să găsim chiar și chiriași pentru apartament, am apucat să… am reușit să… o grămadă de lucruri. Și totuși, multe sunt încă nerezolvate.

Cea mai grea a fost, fără îndoială, despărțirea de colegi, prieteni, familie. Oricât de mult te pregătești sufletește pentru astfel e momente, e degeaba. Momentul unor astfel de despărțiri e greu, foarte greu. E sacrificiul suprem pe care trebuie să îl faci atunci când iei o decizie precum a noastră, aceea de a emigra, de a lua viața de la zero altundeva, departe de casă. Dar am trecut și peste acest moment, iar în 7 mai 2010, seara,

În 7 mai seara, eram din nou în mașină. De data asta, alături de Mihaela. Iar pe bancheta din spate și în portbagaj, nici spațiu cât să arunci în ac. Și totuși, erau mult prea puține lucruri, aveam să constat ulterior.

28

02 2011

Dragoste la prima vedere

Să conduci aproape 1.200 de kilometri, de dimineața până seara, când prin cap îți trec o grămadă de scenarii nu e tocmai odihnitor. Nici drumul meu de la Cluj până la Görlitz nu a fost, mai ales că am fost nevoit să pierd aproape 3 ore înainte de Praga, din cauza faptului că autostrada fusese blocată în urma unui accident. Ratasem, astfel, și întâlnirea programată la Praga cu David, fostul meu coleg de la “Adevărul”. La fel, și sosirea la o “oră normală” la pensiunea unde îmi rezervasem o cameră.

După ce mi-am anunțat întârzierea și am aflat unde voi putea găsi cheia de la cameră, parcă m-am mai liniștit. Nu mă mai grăbeam, lucru care mi-a prins bine imediat după ce am intrat în Germania. Vreme de aproape 10 minute, m-a urmărit o mașină. Dacă eu circulam cu 50 km/h, la fel circula și ea. Acceleram eu, accelera și șoferul din spate. La un moment dat, pe când mă pregăteam să accelerez dn nou, imediat după ce am ieșit dintr-o localitate, am văzut în oglindă girofarul aprins și tăblița de deasupra mașinii: “POLIZEI”. Era aproape 1.00 noaptea, conduceam o mașină cu număr de România în apropierea graniței Germaniei cu Cehia și Polonia, o zonă “renumită” pentru numărul mare de furturi auto. Ar fi fost și culmea să nu mă oprească…

Prima mea întâlnire cu polițiștii din Germania a durat cam 10 minute. Unul dntre ei a stat în permanență cu ochii și lanterna pe mine, în vreme ce al doilea mi-a verificat actele. S-a apropiat apoi și m-a întrebat dacă sunt de acord să deschid portbagajul. L-am deschis. Aveam doar o geantă, cu haine pentru două zile. Mi-a cerut permisiunea de a se uita în geantă, i-am acordat-o, dar nu a schițat niciun gest. M-a rugat să o deschid larg, spunându-mi doar că el se va uita, fără să atingă nimic. După câteva secunde, mi-a dat actele, mi-a mulțumit și mi-a urat drum bun. Ca niciodată, m-am simțit foarte bine după o asfel de întâlnire.

Recunosc, mă așteptam să fiu șicanat. Eram obișnuit cu asta de acasă, unde polițiștii vor mereu să îți dovedească faptul că ei sunt ”șefii străzilor” și că pot face orice vor. Ei bine, și cei din Germania ar putea face ce vor. Doar că nu fac. Iar de asta avea să mă lămuresc în lunile ce vor urma.

După o jumătate de oră, eram în Görlitz. Obosit, foarte obosit. Îmi doream să ajung doar la pensiune, pe Landeskronstrasse 23. Am găsit strada, am parcat în fața numărului 21 și am început să caut numărul 23. Logica mea îmi spunea că nu poate fi departe, iar având în vedere că 21 era ultima casă de pe stradă putea fi doar peste drum sau lângă. Greșit. Logica mea nu mai funcționa prea bine la ora aceea, așa că am reușit să găsesc numărul 23 abia după o jumătate de oră. Era după colț. Cum strada se termina într-un sens giratoriu, intrarea la pensiunea era pe una dintre laturile sensului. Oricum, nu mai conta pentru mine decât să găsesc cheia și camera, iar apoi să mă odihnesc. Într-un final, am și reușit.

Cum eram obișnuit cu ritmul de lucru de la “Adevărul”, m-am trezit devreme. Am tot amânat să iau micul dejun, dar la ora 8.00 (ora Germaniei) tot am coborât. Interviul meu fusese amânat pentru ora 13.00, astfel că de la 9.00 aveam la dispoziție destul timp să fac cunoștință cu Görlitz, un oraș despre care știam doar că după 1945 a fost împărțit în două. Cum pensiunea era aproape de centru, am luat-o la pas.

Primul lucru care mi-a atras atenția a fost liniștea, am remarcat apoi zâmbetele de pe chipurile oamenilor. Începea să îmi placă. Cum mă apropiam de centru, cum mă ”prindea” tot mai mult. Cum harta îmi spunea că Polonia nu e departe, am lăsat în urmă centrul ”nou” și am traversat ”orașul vechi”, coborând pe fosta rută comericală Via Regia spre râul Neisse. Am trecut podul pietonal redeschis în 2004, la 59 de ani după ce fusese bombardat, după care mi-am încheiat prima vizită în Polonia. Nu înainte de-i mărturisi Mihaelei că m-am îndrăgostit de Görlitz. Cu adevărat, un oraș-bijuterie. Și nu înainte de a o saluta, prin intermediul webcam-ului amplasat deasupra podului.

Drumul până la pensiune mi-a oferit noi șanse de a îndrăgi orașul. Toate grijile, toate temerile mele dispăruseră ca prin minune. Urma interviul. Primul, după 10 ani.

26

02 2011

Încurajări

Țin minte și acum că stăteam liniștit în redacție, tocmai terminasem de editat textele ce urmau să fie publicate peste câteva ore în edițiile de Baia Mare și Alba ale ziarului “Adevărul de Seară” când am primit e-mail-ul cu subiectul “Face to face interview”. După cum v-am spus deja, se întâmpla pe 27 aprilie 2010. Interviul era programat trei zile mai târziu, la 11.00.

Rând pe rând, diverse probleme aveau nevoie de rezolvare rapidă. Totul a mers ca pe roate. La serviciu am primit rapid aprobarea pentru zile libere, am făcut rost, am găsit la fel de rapid o pensiune unde să mă odihnesc în Görlitz înainte de interviu. Totul era pregătit. Eu, însă, mă simțeam foarte ciudat. Ultima dată fusesem la un interviu pentru job în urmă cu 10 ani – eram doar un puști în căutarea unui loc de muncă la “Jurnalul de Cluj”. Acum urma să mă duc în altă țară, să particip la un interviu pentru un job dintr-un domeniu complet diferit față de ceea ce făcusem zece ani. Niciodată nu am fost mare prieten cu tehnica modernă, nu m-a atras în mod deosebit. Am preferat mereu un telefon mobil simplu unuia de ultimă generație, am preferat jocurile pe PC celor de pe console, nici acum nu știu cum funcționează un PSP 🙂 Până și cont de Facebook mi-am făcut târziu. Iar contul de Twitter există și cam atât…

Îmi era frică de ce va urma, dar aveam un sentiment că totul va fi în regulă. Îmi imaginam că odată ajuns la Görlitz voi găsi o modalitate prin care să îmi ascund lipsurile din domeniul tehnic și totodată să scot în evidență multe alte plusuri. Prin cap îmi treceau zeci de posibile întrebări cărora nu le știam răspunsurile. După puțin timp, le luau locul întrebările “clasice” pentru fiecare interviu, pe care o prietenă, manager HR la o companie importantă în Cluj, mă avertizase că nu am cum să le evit. O nebunie totală. Știam, însă, că trebuie să las totul deoparte pentru încă o zi de muncă la ziar.

Nici nu știu exact cum m-am descurcat în acea zi la serviciu. Îmi amintesc doar că mă frământa un gând: să le spun colegilor unde urma să plec a doua zi sau nu? Până la urmă, am făcut-o. I-am divulgat “secretul” Danei, iar reacția ei m-a surpins și m-a liniștit deopotrivă: “O să reușești”. Aceleași încurajări le-am primit apoi seara, acasă, și dimineața, când abia se crăpa de ziuă, de la Mihaela.

Peste câteva minute, eram în mașină. Mă așteptau două zile și un drum de aproape 2.300 de kilometri. Cluj-Budapesta-Bratislava-Praga-Görlitz și retur…

24

02 2011

Altceva, altundeva

Trezirea, drumul până la serviciu, munca la ziar, apoi drumul spre casă. Uneori, în fiecare zi a săptămânii. Fără sâmbătă, fără duminică. Timp de zece ani, cam acesta a fost ritmul vieții mele. E ritmul pe care îl acceptă orice ziarist în Cluj. De fapt, oriunde. E tributul plătit pasiunii pentru această meserie. Ce faci, însă, când ajungi la concluzia că, indiferent de cât de bine ești plătit, ritmul acesta e mult prea mult pentru a mai putea avea o viață normală, liniștită, alături de familie? Eu unul am găsit doar o singură soluție: să renunț.

Am pus în balanță, vreme de câteva luni bune, toate aspectele pro și contra. Iar când am luat decizia, am ajuns în fața uneia noi: ce urmează? Am reușit să găsesc doar un singur răspuns: altceva și, de preferință, altundeva. Nu în România. Iar Mihaela, restul familiei și prietenii m-au încurajat. Asta m-a făcut să continuu. Chiar dacă nici acum nu știu exact ce anume m-a făcut să iau decizia de a încerca să îmi găsesc un viitor altundeva decât în România.

Știu doar că m-am săturat de toate minusurile pe care mi le oferea România cu atâta generozitate. Plusurile le vedeam tot mai rar. Din păcate, și acum mi se pare că e la fel. Cel puțin, asta e imaginea pe care mi-o transmit televiziunile din România. Iar între toate acestea, am găsit cu greu un motiv pentru care să vreau să îmi cresc copiii în România.

Odată luată decizia, mai rămânea doar de stabilit destinația. Din fericire, alegerea nu mai era atât de grea: trebuia să fie o țară în care limba oficială să fie ori germana, ori engleza. Germana, pentru că vreme de 12 ani am studiat-o ca limbă maternă la “Coșbuc” și era poate o ultimă șansă pentru mine să mă și folosesc de acest avantaj pe care mi-l făcuseră cadou părinții. Engleza, pentru că e limba pe care o stăpânim atât Mihaela, cât și eu. Plus, să fie în Europa.

Pe locul întâi în topul preferințelor a fost Austria :), locul unde eu atât eu, cât și Mihaela ne-am simțit mereu excelent. Eu, cel puțin, m-am simțit mereu ca acasă în vacanțele de 3 luni pe care le petreceam, când eram mic, la 80 de kilometri de Salzburg. Și, de ce să nu recunosc, pofta de a mă stabili în Austria mi-a insuflat-o și Lucian Stanciu. Chiar am discutat cu el despre ce înseamnă emigrarea în Austria. E o idee la care – încă – nu am renunțat. Chiar am un plan pentru a o pune în practică, dar vă voi povesti mai multe cu altă ocazie. Am luat în calcul și varianta de a copia experiența a doi foști colegi de la Adevărul, care au lăsat baltă România și s-au mutat în Tenerife. Am ales, însă, să mai aștept puțin și mi-am concentrat eforturile spre alt aspect, poate cel mai important: un loc de muncă.

Cred că am trimis 100 de CV-uri. Poate mai multe. Răspunsuri am primit o grămadă. Majoritatea începeau cu “Unfortunately…”. Nu am renunțat, iar la un moment dat am primit un răspuns favorabil. Era un job la Atena. L-am refuzat. În Grecia, tocmai începuse nebunia legată de colapsul economic. Mi s-a părut atunci – și acum consider la fel – că ar fi fost un pas înapoi la acel moment. Am continuat să aștept.

Și am primit un nou răspuns pozitiv pe la mijlocul lui aprilie 2010. Informațiile erau destul de vagi: Görlitz (Germania), suport tehnic, job pentru vorbitori de germană și engleză, plus permisul de muncă asigurat. Suna destul de bine. După un schimb de e-mail-uri, care a durat cam două zile, suna tot mai bine: firma îmi asigura cazarea la hotel până când urma să îmi găsesc o locuință, calculele mele arătau că salariul promis ne-ar fi ajuns amândurora să ne descurcăm.

Am trecut cu bine toate testele inițiale de limbă și cunoștințe tehnice de bază (nimic spectaculos – chestiuni simple, legate de calculator, în special sisteme de operare) și am așteptat un prim răspuns de la firmă. A venit foarte repede, sub forma unei invitații la interviu, primită în 27 aprilie. Interviul era programat în 30 aprilie, la ora 11.00. Urmau două zile nebune…

22

02 2011