Vasile Racoviţan

Oferta de job de care vă spuneam anterior era în cadrul unei companii cu sediul în sudul Germaniei, lângă Friedrichshafen. La peste 700 de kilometri distanță de Görlitz. Cu siguranță,  în România nu aș fi acceptat să bat atâtat drum doar pentru un interviu. Aici, am făcut-o. Poate și pentru că firma s-a oferit să acopere toate cheltuielile de deplasare și cazare, o dovadă clară pentru mine că era vorba de o ofertă serioasă. Mai rămânea doar să mă conving că postul era unul potrivit pentru mine. Și, evident, să îi conving pe cei din cadrul companiei că eu sunt persoana potrivită pentru acel post.

Ca să nu lungesc prea mult povestea, nu am obținut acel job. Încă din timpul interviului, am avut impresia că, undeva, ceva nu se potrivește. Simțeam că nu sunt eu omul potrivit pentru acel job. Iar cum unul dintre marile mele ”defecte” e că nu știu să mint convingător, că nu știu să mă ”vând” alfel decât sunt eu, sunt convins că și reprezentantului companiei i-a fost ușor să mă ”citească”. Oarecum, mă împăcasem cu gândul unui nou eșec în ”vânătoarea” mea pentru un nou job. Astfel, când am primit prin poștă răspunsul negativ din patea companiei nu am fost surprins. ba chiar aș putea spune că am simțit o ușurare. Și, lucrul cel mai important, după toată această ”poveste”, nu m-am demoralizat, ba chiar mi-am recăpătat speranța că voi reuși, în cele din urmă, să îmi îndeplinesc visul de a lucra din nou în presă.

Doar fiecare șut în fund e un pas înainte, nu?

V-am mai povestit cum, pe când eram în căutarea unui loc de muncă altundeva decât în România, aproape că nu trecea o zi fără să citesc câte un e-mail care începea cu ”Domnule Racovițan, vă mulțumim…” și continua cu ”Din nefericire, …”. Erau lucruri cu care nu eram deloc obșinuit, iar asta mai ales din cauză că, vreme de zece ani, nu m-am aflat aproape niciodată în postura de a căuta un job. Iar când am fost în postura de a îmi schimba locul de muncă, am căutat mereu contactul direct. Iar refuzuri nu îmi amintesc să fi primit. Așa că eșecul îmi era, oarecum, un concept necunoscut.

Între timp, ne-am ”împrietenit”, nu neapărat pentru că mi-aș dori eu, dar am constatat că până și acest aspect neplăcut e unul extrem de util. De când m-am mutat în Germania nu am renunțat la visul meu de a lucra în continuare în presă. Sau, în cel mai rău caz, într-un domeniu cât se poate de apropiat. Așa că am continuat să caut oferte de job-uri și să trimit CV-uri. Așa cum mă așteptam, majoritatea răspunsurilor au fost, la început, exact ca în urmă cu un an: ”Mulțumim, dar din nefericire…” Deja nu mă mai deranjau astfel de răspunsuri, ba chiar începusem să îmi hrănesc ambiția cu ele. Eram convins că, la un moment dat, va veni și un e-mail care va suna altfel. Și a venit… Despre ce era vorba și cum s-a încheiat întreaga ”poveste”, în curând.

Nu prea am timp sa mai scriu pe blog, dar va promit ca nu il voi lasa sa moara. Asa ca, din cand in cand, o sa incerc sa va mai impartasesc una-alta. Si, evident, Mela va continua sa fie “invitatul special”.

Asadar, chestii scurte:
- in estul Germaniei parca e miezul iernii, nu inceputul verii
- nemtii nu se grabesc, au tot timpul din lume
- criza financiara ii doare rau de tot. in cot, evident
-  birocratia e in floare. doar ca dupa ce rezolvi totul, chiar functioneaza totul, nu mai trebuie “inca un act”
-  Görlitz devine un oras din ce in ce mai placut odata cu trecerea timpului
- mi-e dor de job-ul din presa, dar nu de presa, mai ales cand vad mizeriile pe care le scriu (pe bloguri mai ales) unii care se viseaza jurnalisti si care au impresia despre ei ca sunt buricul pamantului
- imi pare rau ca nu pot merge la TIFF. bine macar ca pot vedea unele filme pe web (da, avem net, merge cu 7,2Mbit/s). plus ca pot iesi afara si sta in ploaie sa vad filmele, exact asa cum am auzit ca va fi in Piata Unirii

Despre altele, alta data!

Iar despre “U”, curand pe ucluj.ro

Mi-l amintesc şi azi pe puştiul de 19 ani şi două luni care păşea timid în redacţia unui ziar, în octombrie 2000. Atunci, habar nu aveam ce înseamnă presa, ştiam doar că asta îmi doresc să fac. Şi asta am şi făcut, timp de aproape zece ani.

Acum, spun stop! De săptămâna viitoare voi avea un job într-un alt domeniu, într-o altă ţară.

Spun „adio“ meseriei pe care pur şi simplu o iubesc, convins fiind că e vorba doar de o despărţire temporară.

Nu credeam niciodată că îmi va fi atât de greu să renunţ la un job în favoarea unuia pe care îl consider mai oportun la momentul actual. Dacă de la alte ziare am plecat chiar fericit că scap – de situaţii neplăcute, de oameni la fel de neplăcuţi – acum e cu totul altfel. Cei alături de care mi-am petrecut ultimul an şi jumătate la „Adevărul“ au devenit o a doua familie pentru mine. Şi mi-e al naibii de greu să îmi iau „la revedere“. Trebuie, însă, să o fac. Cu inima strânsă, cu o mulţime de regrete, dar cu la fel de multe speranţe.

Le mulţumesc tuturor celor care, în ultimii zece ani, au fost alături de mine. Tuturor celor care au crezut în mine, celor care mi-au acordat încredere, dar şi celor care mi-au dat şuturi în fund, care ulterior s-au transformat în paşi înainte.

Aş mai scrie mii de semne despre această despărţire, dar chiar nu pot. Mă opresc aici.

The Best Is Yet To Come

PS: Vă mulţumesc tuturor pentru gândurile bune.