Vasile Racoviţan

Între Schalke 04 şi Manchester United, diferenţa e enormă, din orice punct de vedere. Sunt, de fapt, două lumi care s-au întâlnit întâmplător. Iar dacă mai era nevoie de vreo dovadă, englezii au adus-o aseară – folosind rezervele s-au distrat cu nemţii: după 2-0 la Gelsenkirchen, a urmat 4-1 pe Old Trafford.

Un moderator de la un post radio glumea în dimineaţa meciului pe seama lui Schalke: “Vor folosi aceeaşi tactică şi în meciul retur: Neuer în poartă”. La ora actuală, însă, asta nu pare deloc o glumă. E realitatea. Iar când nici Manuel Neuer nu e în zi de graţie, atunci totul se năruie pentru Schalke, pentru care semifinala Champions League e maximum posibil. După “miracolul de la Milano”, a urmat trezirea la realitate.

De cealaltă parte, pentru Manchester United meciul a decurs cât se poate de relaxat. Deşi Rooney, Giggs, Ferdinand sau Vidic s-au aflat doar în tribună. Înlocuitorii lor şi-au făcut treaba şi au bifat a patra calificare pentru Alex Ferguson în finala Champions League. O calificare meritată, pentru singura echipă care poate, la ora actuală, să stopeze marşul Barcelonei. Dacă va şi reuşi, vom vedea pe 28 mai, la Londra.

Germania a spus “adio” Mondialului (mă rog, va mai juca pentru locul 3 şi recordul lui Klose). Era de aşteptat. Oricât de încâlcit ar fi jucat Spania până la semifinală şi oricât de avântat nemţii. Victoriile nebune cu Anglia şi Argentina nu mai aveau cum să se repete cu Spania, la fel cum nici chinul ibericilor cu Paraguay sau neşansa din jocul cu Elveţia nu ar mai fi putut avea “dublură” în semifinale.

Spania s-a trezit exact atunci când trebuia. Ca o echipă mare, care ştie să se mobilizeze în momentul cel mai important. Germania, pe de altă parte, a ars toată benzina cu Argentina. Iar contra Spaniei s-a mulţumit să se lase dominată la început. A fost greşeala cea mai mare, în opinia mea, pentru că odată ce Xavi şi Iniesta pun stăpânire pe joc nu mai există antidot. Ier nemţii chiar nu au avut nicio replică în faţa adevăratei maşini de fotbal.

Că a fost doar 1-0 e rezultatul ambiţiei spaniole – de neînţeles pentru mine – de a duce mingea până în poartă. Pentru trupa lui Vicente del Bosque şutul la poartă e, parcă, un chin. Oare cum ar fi arătat echipa Spaniei în ultimii ani dacă şi-ar fi încercat, de câteva ori, şi şuturile de la 25-30 de metri? Dar aseară, contra unei echipe în care fundaşii – mai ales Mertesacker şi Boateng – mai mult se uitau după minge decât o interceptau. Sau în care mijlocaşii – cu excepţia lui Schweinsteiger – se gândeau mai degrabă la schimbul de tricouri de după meci cu Xavi decât la o deposedare.

Germania, în ciuda eliminării, nu are de ce să se plângă. A pierdut în faţa celei mai bune echipe din lume. O echipă care este cel puţin cu doi ani înaintea tuturor celorlalte, cum bine remarca Joachim Löw. Va reuşi oare Olanda să recupereze cei doi ani în câteva zile? Am mari dubii. Dar e totuşi o finală de Campionat Mondial, unde se poate întâmpla orice şi unde favoriţii pot să rămână, la final, doar cu “mulţumirea” că toată lumea îi vedea campioni. Întrebaţi-i pe brazilieni cum a fost în 1950, pe Cruyff cum a fost în 1974 sau pe Maradona cea  simţit în 1990.