Vasile Racoviţan

Țin minte și acum că stăteam liniștit în redacție, tocmai terminasem de editat textele ce urmau să fie publicate peste câteva ore în edițiile de Baia Mare și Alba ale ziarului “Adevărul de Seară” când am primit e-mail-ul cu subiectul “Face to face interview”. După cum v-am spus deja, se întâmpla pe 27 aprilie 2010. Interviul era programat trei zile mai târziu, la 11.00.

Rând pe rând, diverse probleme aveau nevoie de rezolvare rapidă. Totul a mers ca pe roate. La serviciu am primit rapid aprobarea pentru zile libere, am făcut rost, am găsit la fel de rapid o pensiune unde să mă odihnesc în Görlitz înainte de interviu. Totul era pregătit. Eu, însă, mă simțeam foarte ciudat. Ultima dată fusesem la un interviu pentru job în urmă cu 10 ani – eram doar un puști în căutarea unui loc de muncă la “Jurnalul de Cluj”. Acum urma să mă duc în altă țară, să particip la un interviu pentru un job dintr-un domeniu complet diferit față de ceea ce făcusem zece ani. Niciodată nu am fost mare prieten cu tehnica modernă, nu m-a atras în mod deosebit. Am preferat mereu un telefon mobil simplu unuia de ultimă generație, am preferat jocurile pe PC celor de pe console, nici acum nu știu cum funcționează un PSP 🙂 Până și cont de Facebook mi-am făcut târziu. Iar contul de Twitter există și cam atât…

Îmi era frică de ce va urma, dar aveam un sentiment că totul va fi în regulă. Îmi imaginam că odată ajuns la Görlitz voi găsi o modalitate prin care să îmi ascund lipsurile din domeniul tehnic și totodată să scot în evidență multe alte plusuri. Prin cap îmi treceau zeci de posibile întrebări cărora nu le știam răspunsurile. După puțin timp, le luau locul întrebările “clasice” pentru fiecare interviu, pe care o prietenă, manager HR la o companie importantă în Cluj, mă avertizase că nu am cum să le evit. O nebunie totală. Știam, însă, că trebuie să las totul deoparte pentru încă o zi de muncă la ziar.

Nici nu știu exact cum m-am descurcat în acea zi la serviciu. Îmi amintesc doar că mă frământa un gând: să le spun colegilor unde urma să plec a doua zi sau nu? Până la urmă, am făcut-o. I-am divulgat “secretul” Danei, iar reacția ei m-a surpins și m-a liniștit deopotrivă: “O să reușești”. Aceleași încurajări le-am primit apoi seara, acasă, și dimineața, când abia se crăpa de ziuă, de la Mihaela.

Peste câteva minute, eram în mașină. Mă așteptau două zile și un drum de aproape 2.300 de kilometri. Cluj-Budapesta-Bratislava-Praga-Görlitz și retur…

Trezirea, drumul până la serviciu, munca la ziar, apoi drumul spre casă. Uneori, în fiecare zi a săptămânii. Fără sâmbătă, fără duminică. Timp de zece ani, cam acesta a fost ritmul vieții mele. E ritmul pe care îl acceptă orice ziarist în Cluj. De fapt, oriunde. E tributul plătit pasiunii pentru această meserie. Ce faci, însă, când ajungi la concluzia că, indiferent de cât de bine ești plătit, ritmul acesta e mult prea mult pentru a mai putea avea o viață normală, liniștită, alături de familie? Eu unul am găsit doar o singură soluție: să renunț.

Am pus în balanță, vreme de câteva luni bune, toate aspectele pro și contra. Iar când am luat decizia, am ajuns în fața uneia noi: ce urmează? Am reușit să găsesc doar un singur răspuns: altceva și, de preferință, altundeva. Nu în România. Iar Mihaela, restul familiei și prietenii m-au încurajat. Asta m-a făcut să continuu. Chiar dacă nici acum nu știu exact ce anume m-a făcut să iau decizia de a încerca să îmi găsesc un viitor altundeva decât în România.

Știu doar că m-am săturat de toate minusurile pe care mi le oferea România cu atâta generozitate. Plusurile le vedeam tot mai rar. Din păcate, și acum mi se pare că e la fel. Cel puțin, asta e imaginea pe care mi-o transmit televiziunile din România. Iar între toate acestea, am găsit cu greu un motiv pentru care să vreau să îmi cresc copiii în România.

Odată luată decizia, mai rămânea doar de stabilit destinația. Din fericire, alegerea nu mai era atât de grea: trebuia să fie o țară în care limba oficială să fie ori germana, ori engleza. Germana, pentru că vreme de 12 ani am studiat-o ca limbă maternă la “Coșbuc” și era poate o ultimă șansă pentru mine să mă și folosesc de acest avantaj pe care mi-l făcuseră cadou părinții. Engleza, pentru că e limba pe care o stăpânim atât Mihaela, cât și eu. Plus, să fie în Europa.

Pe locul întâi în topul preferințelor a fost Austria :), locul unde eu atât eu, cât și Mihaela ne-am simțit mereu excelent. Eu, cel puțin, m-am simțit mereu ca acasă în vacanțele de 3 luni pe care le petreceam, când eram mic, la 80 de kilometri de Salzburg. Și, de ce să nu recunosc, pofta de a mă stabili în Austria mi-a insuflat-o și Lucian Stanciu. Chiar am discutat cu el despre ce înseamnă emigrarea în Austria. E o idee la care – încă – nu am renunțat. Chiar am un plan pentru a o pune în practică, dar vă voi povesti mai multe cu altă ocazie. Am luat în calcul și varianta de a copia experiența a doi foști colegi de la Adevărul, care au lăsat baltă România și s-au mutat în Tenerife. Am ales, însă, să mai aștept puțin și mi-am concentrat eforturile spre alt aspect, poate cel mai important: un loc de muncă.

Cred că am trimis 100 de CV-uri. Poate mai multe. Răspunsuri am primit o grămadă. Majoritatea începeau cu “Unfortunately…”. Nu am renunțat, iar la un moment dat am primit un răspuns favorabil. Era un job la Atena. L-am refuzat. În Grecia, tocmai începuse nebunia legată de colapsul economic. Mi s-a părut atunci – și acum consider la fel – că ar fi fost un pas înapoi la acel moment. Am continuat să aștept.

Și am primit un nou răspuns pozitiv pe la mijlocul lui aprilie 2010. Informațiile erau destul de vagi: Görlitz (Germania), suport tehnic, job pentru vorbitori de germană și engleză, plus permisul de muncă asigurat. Suna destul de bine. După un schimb de e-mail-uri, care a durat cam două zile, suna tot mai bine: firma îmi asigura cazarea la hotel până când urma să îmi găsesc o locuință, calculele mele arătau că salariul promis ne-ar fi ajuns amândurora să ne descurcăm.

Am trecut cu bine toate testele inițiale de limbă și cunoștințe tehnice de bază (nimic spectaculos – chestiuni simple, legate de calculator, în special sisteme de operare) și am așteptat un prim răspuns de la firmă. A venit foarte repede, sub forma unei invitații la interviu, primită în 27 aprilie. Interviul era programat în 30 aprilie, la ora 11.00. Urmau două zile nebune…

Un tânăr de 28 de ani, redactor-șef adjunct la un ziar din Cluj, renunță la postul său și o ia (aproape) de la zero, ca reporter, la edițiile regională și locală a unui ziar național. Aproximativ un an mai târziu, același tânăr, promovat între timp în funcția de editor coordonator pentru alte două ediții locale ale ziarului, spune din nou “STOP”. Și o ia iarăși de la zero. Într-o altă țară, într-un domeniu total diferit decât cel în care activase vreme de zece ani.

De ce? Ce îl poate determina pe un tânăr cu un job și un salariu mai mult decât decent să renunțe la toate acestea? Și asta, de două ori în decurs de aproximativ un an?

Caut răspunsul din ziua în care mi-am trimis prima dată CV-ul unei firme din altă țară decât România. De ce nu mai vreau să rămân? Sau – mai degrabă – ce mă determină sa plec? Va fi mai bine altundeva? Voi fi mai fericit, mai liniștit? Voi putea să mă bucur cu adevărat de viață? Nu cred că am găsit nici azi răspunsuri la toate acestea – ca la multe altele – dar un lucru știu sigur: nu regret nimic. Nicio decizie pe care am luat-o. Și au fost multe care unora le pot părea ciudate: am renunțat la Facultatea de Jurnalism a UBB în schimbul muncii “adevărate” de ziarist, am lucrat câțiva ani mai degrabă pe “nasturi” decât pe un salariu decent, am plecat de la o grămadă de ziare – de fiecare dată atunci când nu mi-a mai convenit cum mergeau lucrurile, am refuzat oferte foarte bune, am acceptat altele care nu păreau atât de bune – până la urmă, sunt convins, s-au dovedit inspirate alegerile.

De fiecare dată când am luat aceste decizii, am avut inima strânsă. Undeva, bine ascunsă, o voce îmi spunea însă că e bine ce am făcut. Și mereu am preferat să ascult acea voce în locul celor multe care mă îndemnau să fac altfel. Nici asta nu regret.

La fel mi s-a întâmplat și cu ultima decizie majoră. Poate cea mai “mare” și mai grea dintre cele pe care am fost nevoit să le iau. Aceea de a lăsa în urmă familie, prieteni, orașul și țara natală, o carieră de 10 ani în presă și de a o lua de la zero în Germania.

Cum am ajuns să fac acest pas – evident nu singur, ci alături de Mihaela – cum l-am pregătit, ce “hop”-uri am avut de trecut, ce greutăți am întâmpinat, ce chestii au funcționat “unse”, cum ne-am adaptat … despre toate acestea, dar și despre multe altele legate de noua viață în jurnalul pe care vi l-am promis. Primul episod, la începutul săptămânii viitoare.

PS: Încă tot nu am un titlu potrivit. M-aș bucura tare mult dacă m-ați ajuta cu niște idei.

Debutul meu în presa din Germania. Cu un articol despre nişte copii tare simpatici care au mers la Roma, să îl vadă pe Papa. Vă dau şi un link (aici), dar o fac degeaba. Doar articolele de deschidere de pe ediţiile locale ale SZ-online.de sunt gratis.

Sächsische Zeitung, 12 august 2010

Da, da… ştiu că o să îmi săriţi în cap, spunându-mi că are ziar de ceva vreme, dar nu e chiar aşa. Există, într-adevăr, Exclusiv Floreşti, o publicaţie care arată binişor, e chiar simpatică, dar căreia nu i-aş prea spune neapărat “ziar”, mai ales când majoritatea deschiderilor sunt advertoriale. Pe lângă acestea, ştirile “adevărate” pălesc.

De luni, însă, există şi Magazinul de Vest. Care arată a ziar. Şi care e condus de Ionuţ Rusu şi Codin Samoilă. Iar fotografiile sunt furnizate de Ejupress, mai exact de Eugen Olariu. Ziarul se distribuie gratuit, luni dimineaţa, în cutiile poştale.

Chiar şi cu două publicaţii, sunt de părere că Floreştiul, comuna cu cel mai mare magazin sătesc din România, merită mult mai mult din punct de vedere al acoperirii media.

PS: Merci, Andi, că mi-ai adus aminte de ziar.