De la ei vine gazu’…

Ştiu că şi de la ruşi, dar nu despre ei e vorba acum. Cel puţin, nu încă…
Dacă vreţi să aflaţi ce decizie a luat Putin cu privire la livrarea gazului din Rusia către România, citiţi ziarele, site-urile de ştiri sau uitaţi-vă la TV.
Dacă vreţi să aflaţi cum e tratat clientul român de către angajaţii unei companie căreia caută să îi bage ceva bani în conturi, citiţi mai departe.
Facturi. Coşmarul oricui, mai ales atunci când nu le primeşte şi nu ştie când se trezeşte fără utilităţi. În cazul meu, gaz. Taman în mijlocul conflictului prezent pe fiecare post TV, să te trezeşti fără gaz? Nici chiar aşa. În consecinţă, m-am dus fuga-fuguţa la “gaz”. Acolo, lângă gară, unde e mereu coadă de abia poţi intra în sediu. Mare noroc, că am prins loc bun. Adică, eram doar al patrulea la coadă. Şi ce fericit eram…

Nu trece mult şi ajung la ghişeu. Scot o factură – a socrilor- o plătesc, după care încep conversaţia cu “tanti” de acolo.

-Să vă explic: cam de trei luni, nu am primit nicio factură. Şi aş cam vrea să plătesc gazul. Doar că nu ştiu cât costă.
Se uită ciudat la mine. Presimţeam că nu va ieşi bine.
-Am numărul contorului, caut să o liniştesc.
-Nu e bine. Numele? Adresa?
-Numai controlul. Nu puteţi găsi cât am de plată pentru un anume contor?
-Mergeţi la relaţii cu clienţii, jos. De acolo cereţi copie după factură. Apoi veniţi înapoi!
Bine, zic, mă duc, că nu am încotro. Când mă uit în spate, însă, şoc! Coada minusculă din urmă cu 10 minute era deja imensă.
-Şi să vin înapoi, să stau la coadă o jumătate de oră, pentru că sistemul nu e destul de deştept?
-Nu, domnu’, vă băgaţi în faţă.

Plec jos, spre relaţiile cu clienţii. O uşă bine ascunsă, iar după ea multe alte “tanti” cu ochii în monitoare. Pe fiecare, câte un număr. Încerc la “1”.
-Bună ziua!
-Ce adresă?
-Am o problemă cu facturile…
-V-am întrebat unde staţi.
-În Floreşti.
-La “9”

Mă dezmeticesc şi caut “9”-le. O tânără aştepta să semneze ceva acte. “Tanti” de după monitor îi tot vâra hârtii sub nas, iar ea le semna. OK, trece toată povestea, după vreo 10 de minute. Pleacă tânăra, mă aşez eu pe scaunul rămas liber.
-Bună ziua!
-Alo, da. Ai rezolvat acolo? Nu? Noa, păi io te-am sunat să văd dacă e în regulă. Dacă nu poţi ajunge, nu-i bai. Mergi mâine. Da, da, sigur. Hai că mai vorbim! Cum spui? Stai să văd! Nu, nu, dă-i pace, îi bine şi mâine!
-Bună ziua!
-Ce problemă aveţi?
-Nu am primit facturi de trei luni!
-Mda, de atunci le distribuie poşta!
-OK, nu mă interesează asta. Vreau să ştiu numai cât am de plată. Am seria contorului.
-Să vedem! (2-3 click-uri, un “print” şi apare o copie a facturii mele) Păi cum să vă vineă factura? Ce adresă e asta? Strada XYZ fără număr? E de la cel care v-a vândut blocul, nu? Trebuie să vă transcrieţi!
-Ştiu, dar nu de asta am venit.
-Să îl transcrieţi. Că tot fără factură o să vă treziţi. Cu constructorii ăştia… totul îi din vina lor. Următorul!

Plec spre casierie. Mă bag în faţă, că aşa mi-a indicat “tanti”. Îi dau copia după factură.
-295 virgulă nu ştiu cât.

Strecor pe sub gemuleţ 300 de lei.
-N-aveţi 50 de bani?
-Nu.
-Nici 5 lei?
-Nu.
-Atunci e 296.
-Mă rog, 296 să fie, că oricum rămân în cont.

Tace. Dă câteva click-uri, apoi îmi întinde chitanţa pe sub gemuleţ. Şi restul. 4 lei. Mă opresc să citesc ce scrie pe chitanţă, să văd de ce nu îi era de folos seria contorului. Văd că singura dată de identificare, în afara numărului facturii (pe care nu o aveam iniţial) sau a numelui (nu îmi era de folos, întrucât există o mulţime de contracte încheiat pe acelaşi nume) era codul de abonat. Mă aplec spre ghişeu.
-De acum înainte, pot plăti, chiar dacă nu primesc facturi, dacă ştiu numărul de abonat?
-La relaţii cu clienţii, jos!

Şi am plecat. Iar de atunci mă tot gândesc că nu sunt singurul care este tratat cu dispreţ de cei cărora noi, cei mulţi, le plătim salariile. Aşa sunt ei, funcţionarii. Cred că în fişa postului, la ei, scriecă trebuie să fie acri, dezgustători, nesimţiţi etc. Altfel, nu ar mai fi funcţionari.

Şi dacă tot spuneam la început de ruşi… Ce s-ar întâmpla dacă i-ar trece prin cap, să zicem, lui Putin, să sune la “gaz” în România. I-ar răspunde o acră şi l-ar lua tare: “Ce vreţi? Numărul de abonat? Numărul facturii? Adresa?”. Nici nu mai apucă să îl trimită “la relaţii cu clienţii, jos”, că adio gaz.