Aproape o oră…

Atât durează, conform directorului abatorului de bovine de la Şieu-Măgheruş, judeţul Bistriţa Năsăud, de la asomarea unui animal şi până când acesta este transformat în semi-carcase, gata pregătite pentru a fi livrate fabricilor de procesare a cărnii. Alături de colegul meu David Sugar, am petrecut mai bine de două ore acolo.

  

Dacă aveţi nervii tari, vă invit la al doilea episod al “poveştilor din spatele subiectelor”.

Vă avertizez, încă o dată, că imaginile sunt de-a dreptul şocante. De aici încolo, citiţi doar pe propria răspundere.

De afară, arată precum orice hală metalică nou-ridicată. Mult gri, plus o pată de culoare. Roşie, evident. Liniştea e produndă. Apăsătoare.
Primii paşi în interior sunt cei mai grei. Durează parcă o veşnicie. Ai senzaţia că ţi se blochează picioarele. Parcă nu mai vor să înainteze. Şi totuşi… Apoi, urmează şocul: mirosul. Brusc, ţi se taie respiraţia. O senzaţie de vomă îţi cuprinde corpul. Dacă reuşeşti să o reprimi rapid, totul devine mult mai suportabil. E nevoie, însă, de nervi tari. Tari de tot.
Şi înăuntru e linişte. Aproape la fel ca afară. Din când în când se mai aud câte un pocnet scurt, urmat de o bufnitură. Apoi, iar linişte. Primii paşi ai vacilor şi taurilor în boxa de asomare sunt, totdată, şi ultimii. Începutul sfârşitului. Sau sfârşitul începutului. Depinde din unghi priveşti. “Vinovat” pentru sunete e primul dintre angajaţi care îşi face treaba. Îşi priveşte “victimele” în ochi, după care le “execută” cu un pistol special: o singură lovitură, bine ţintită, în zona capului, paralizează animalul. Cad, apoi, într-un fel de cuvă, după care intră pe “linie”.

Agăţate pe verticală, cu capetele în jos, trec, rând pe rând, pe la fiecare “post”. Mai întâi, li se secţionează vena jugulară şi artera carotidă.

Sunt îndepărtate, apoi, coarnele, precum şi partea inferioară a picioarelor.

Următorul pas e jupuirea, începută manual şi continuată cu o instalaţie specială, „ajutată” din când în când de un angajat al abatorului.

     

Capetele sunt separate apoi de corp şi puse deoparte. Aici se încheie „zona murdară”.

Primul „post” din „zona curată” e cel unde se face eviscerarea: animalul rămâne fără organele interne. Din nou, mirosul şochează. Cel puţin aşa mi-a spus David, care s-a aflat chiar lângă cel care a efectuat operaţiunea.

O parte dintre organe sunt puse separat şi îşi continuă drumul spre finalul „liniei de producţie” paralel cu corpul şi capetele. Toate sunt numerotate.

 

Într-o altă încăpere, se „recoltează” burta. Doar unul dintre cele patru stomacuri ale bovinelor este folosit pentru celebra ciorbă. Odată separată partea „bună”, se centrifughează într-un aparat special, apoi se spală temeinic.

 

Înapoi la „linia de producţie”: corpul este secţionat în două, cu ajutorul unui imens ferăstrău. Operaţiunea decurge foarte rapid, iar la finalul ei, un nou aspect te şochează: deşi din taurul fioros care intrase cu aproximativ o jumătate de oră înainte mai există doar două jumătăţi, muşchii încă se contractă.

Încerci să uiţi de carnea care încă pare vie şi îţi continui drumul: sub atenta supraveghere a unui medic veterinar este îndepărtată măduva spinării.

Într-o altă încăpere, se prelevează mostre din trunchiul cerebral, care urmează a fi trimise la laborator, pentru analize. A doua zi, se va şti cu siguranţă dacă animalul suferă de „boala vacii nebune”. Dacă e aşa, totul se aruncă. Dacă nu, semi-carcasele vor lua drumul fabricilor de procesare a cărnii. Nu înainte de a fi stat, însă, aproape o zi în hale de refrigerare.

Gata! Trecuseră mai bine de două ore de când am intrat în abator. Două ore de la momentul în care am simţit că mi se taie respiraţia. Două ore în care am reuşit să mă acomodez, atât cu mirosul, dar mai ales cu ideea că am văzut, minut cu minut, tot ceea ce se petrece din momentul sacrificării animalului şi aproape până când acestae gata de ambalat şi apoi vândut în magazine. Uşor nu mi-a fost. Poate doar când am văzut, pentru prima dată, patru tineri ucişi într-un accident rutier să mai fi trăit sentimentele care m-au încercat la Şieu-Măgheruş. Şi totuşi, o experienţă pe care o recomand. În doar două ore poţi afla cât de tare eşti, de fapt.

Evident, “plimbarea” prin abator s-a soldat cu un articol în Adevărul. Îl puteţi citi AICI.