Spre cupa portocalie

Nu foarte des se poate spune despre un meci cu cinci goluri că nu a oferit mai nimic. Dar Olanda-Uruguay, prima semifinală de la World Cup 2010, nu a avut nimic din strălucirea altor jocuri încheiate tot cu 3-2 – îmi vine acum în minte România-Argentina din 1994.

Prima semifinală a arătat încă o dată de ce au ajuns Olanda şi Uruguay atât de departe: pentru că au transformat fotbalul într-o ştiinţă exactă. Olanda lui Sneijder, Robben sau van Bommel oferă spectacol rar, daor când ştie că şi-a făcut treaba. Până atunci, e muncitoare şi organizată. Şi asta i-a adus succesul, inclusiv aseară. Uruguay e poate cea mai incomodă echipă de la acest Mondial. Rar a descoperit cineva cheia pentru lacătul gândit de antrenorul Tabarez. În plus, nimeni nu a ştiut să îl împiedice pe Forlan să îşi arate clasa. Aseară, însă, a fost singur…

Olanda a câştigat meritat. Trecând peste oarecum întâmplătoarele, dar superbele goluri ale lui van Bronckhorst şi Forlan, dar şi peste reuşita atât de controversată a lui Sneijder (van Persie era în offside şi l-a cam fentat pe Muslera), Olanda şi-a dovedit superioritatea la faza golului al treilea şi mai ales după aceea, când mai putea puncta de câteva ori. Cum nu a făcut-o, Uruguayul s-a trezit că mai are o şansă – infimă – de a prinde finala. Şi  marcat, după o gafă de curtea şcolii a apărării Olandei, aducând, în sfârşit, tensiune şi spectacol în meci. Păcat că era deja minutul 90+2… Oare dacă Maxi Pereira marca în minutul 85, cum s-a fi încheiat jocul?

Olanda va juca finala din nou după 32 de ani. Până acum, a pierdut deja de două ori. În ambele cazuri, toţi aşteptau titlul. Acum, indiferent de adversar, Spania sau Germania, favorita nu se va mai numi Olanda. Să fie acesta secretul care să aducă primul titlu? O ţară întreagă visează deja o Cupă Mondială portocalie.