Craciunul dupa legile lui Murphy

“Cu siguranta, mie nu mi se poate intampla”. De cate ori nu v-ati spus asta vazand la televizor stiri despre pasageri “rataciti” prin aeroporturile lumii, fara bagaje si aproape fara sperante de a-si continua calatoriile? Ei bine, si eu am facut-o de cateva ori. Si totusi, mi s-a intamplat…

16 decembrie, Görlitz. Bagaje facute, un drum anevoios spre gara, cu tramvaiul, apoi o ora in tren spre Dresden. Ajungem la aeroport, “parcam” bagajele intr-un seif (pentru 6 euro pana a doua zi dimineata cand urma sa avem zbor mi s-a parut super-afacere) si plecam spre hotel. Apoi, o mica plimbare prin oras – Dresden e superb iarna, cand are loc unul dintre cele mai vechi targuri de Craciun din Germania, Striezelmarkt  (din 1434 incoace)- si inapoi la hotel. Totul ok.

17 decembrie, Dresden. Ora 4.30. Plecam spre aeroport, ne recuperam bagajele, asteptam vreo zece minute, dupa care facem check-in si ne luam “la revedere” de la ele. Urma sa ne intalnim peste aproximativ sase ore, la Cluj. Cel putin asta era planul… Cautand o cafea care sa ne trezeasca putin, gasim o super-oferta de mic dejun in aeroport – 3,50 euro (cam cat o cafea intr-un aeroport din Romania, sau?), dupa care ne pregatim de imbarcare. In continuare, totul ok. Decolam, iar peste nici o ora aterizam la München, mergem repede spre poarta de unde urma sa ne imbarcam in avionul spre Cluj si ne asezam relaxati, alaturi de alti cam 20 de pasageri, aflati si ei in asteptarea calatoriei.

17 decembrie, München. Ora 8.00. Plictisit de atat stat, fac o plimbare prin terminal si arunc o privire pe ecranul cu informatii. “LH 1670 CLUJ 9.25 CANCELLED”. Mi se opreste inima cateva fractiuni de secunda. Imi deschid telefonul mobil. SMS de la Lufthansa: “ne pare rau… bla bla bla… zborul spre Cluj e anulat. Sunati la numarul…”. OK, incerc sa sun. Degeaba. Mai arunc o privire pe ecran. “CANCELLED”, “CANCELLED”, “CANCELLED”. Aproape toate cursele Lufthansa de la München sunt anulate. Intre timp, plictiseala s-a evaporat. Incerc sa ii explic unei angajate a Lufthansa ca la numarul din SMS nu raspunde nimeni, iar ea imi raspunde, senina: “Nicio problema, atunci asezati-va la coada la ghiseu”. Ma duc repede inapoi la gate, ii spun Mihaelei vestea cea buna, dupa care mergem spre ghiseu. Coada incepuse deja sa se formeze. La o prima estimare, timpul de asteptare era cam o ora. Mi se parea enorm, dar peste putin timp aveam sa ma bucur ca e doar atat…

17 decembrie, München, ora 10.00. Suntem tot la coada. Inconjurati de alti pasageri care urmau sa ajunga la Cluj. In spate, coada incepe sa ia proportii. Ma intalnesc cu o fosta colega. Vine din SUA, vrea si ea sa ajunga acasa, la Cluj. Ii explic pe scurt cum sta treaba si ne despartim. Eu raman la locul meu de la coada, ea abia se pune la coada. Asteptarea continua. Intre timp, angajati ai Lufthansa “parcheaza” baxuri cu apa, sandwich-uri si ciocolata langa ghisee. Civilizat. La coada, aproape toata lumea devine nervoasa. Si totusi, mai nimeni nu se baga in fata. Cine incearca e intors rapid din drum si trimis in spate. Daca “scapa” la ghiseu, i se explica frumos, de catre angajatii Lufthansa, sa stea la coada. Iarasi, civilizat.

17 decembrie, München, ora 10.30. Ajungem la ghiseu. Totul merge destul de repede si ni se ofera o varianta de a ne continua calatoria spre Cluj. Mai intai, un zbor spre Timisoara, apoi la Cluj. Cu Carpatair. Evident, acceptam, doar era cea mai convenabila posibilitate. In loc de 12.20, urma sa ajungem la Cluj pe la 17.00. In situatia data, acceptabil. Ne luam noile bilete, mergem in celalalt terminal al aeroportului din München (o plimbare de vreo 20 de minute) si ne punem din nou pe asteptat. De aici incolo, totul merge aproape ca pe roate. Avionul are o mica intarziere, dar important e ca zboara. In loc de 11.50, decolam pe la 12.30.

17 decembrie, Timisoara, ora 17.00. Suntem deja in Romania. Nu avem vreme sa ne bucuram, asteptam doar sa ajungem la Cluj. Nu mai avem mult. Dupa ce stam cam o ora in aeroport (extrem de inghesuit, exrem de neplacuta asteptarea), ne urcam in acelasi avion cu care am zburat de la München si peste circa o ora aterizam la Cluj. Inconfundabila aterizarea (prietenii stiu de ce :D). Abia acum ne bucuram. Evident, fara sa stim ce ne asteapta…

17 decembrie, Cluj-Napoca, 18.30. Bagajele pasagerilor care au zburat de la Timisoara incep sa se invarta pe banda. Rand pe rand, fiecare isi ia geanta si pleaca. Mai apare o cutie. In sala, trei oameni. Un angajat al Carpatair, Mihaela si cu mine. Cutia dispare si ea de pe banda. Noi tot asteptam. Degeaba. Incepe sa imi fie calr ca bagajele noastre sunt “undeva”. Banuiala imi este confirmata rapid, cand ni se spune ca nu mai sunt alte genti in avion si suntem invitati sa reclamam lipsa bagajelor. O facem, totul merge rapid, dupa care plecam spre casa, convinsi ca totul se va rezolva repede. O zi, maximum doua. Doar a doua zi urma sa zboare din nou Lufthansa de la München la Cluj…

18 decembrie, Cluj-Napoca. Cursa de la München nu a mai fost anulata, asa ca spre dupa amiaza sun la Carpatair sa intreb de bagaje. “Va sunam noi cand stim ceva concret”.
19 decembrie, Cluj-Napoca. Sun din nou la Carpatair. Mi se spune ca bagajele inca nu au venit.
20 decembrie, Cluj-Napoca. Dialogul cu biroul Carpatair din Aeroportul Cluj continua. Raspunsul pe care il primesc e acelasi. Intre timp, aflu ca pe lista de asteptare sunt multi, multi altii. Nici nu ma asteptam sa fie altfel, la ce nebunie a fost in 17 decembrie la München.
21 decembrie, Cluj-Napoca. Sun din nou la Carpatair. Deja ma cunoaste fiecare angajat de acolo 🙂 Si eu cunosc deja raspunsul lor. Tot nimic.
22 decembrie, Cluj-Napoca. Tot nimic.
23 decembrie, Cluj-Napoca. Tot nimic.
24 decembrie, Cluj-Napoca. “Am inceput sa primim bagaje de la München”, mi se spune de la Carpatair. Ale noastre nu sosisera inca. OK, mai astept. Si ma inteleg sa trec a doua zi pe la aeroport, angajatul Carpatair imi zice ca ma asteapta.
25 decembrie, Cluj-Napoca. Fiind in zona, ma opresc la aeroport. Totul inchis. Evident, si la Carpatair.
26 decembrie, Cluj-Napoca. Tot inchis la Carpatair. Noi, tot fara bagaje. A doua zi urma sa mergem iarasi la aeroport. Nu de ala, dar aveam programat zborul de intoarcere.

27 decembrie, Cluj-Napoca, ora  10.30. Ajungem la aeroport. Cu alta geanta si in continuare cu speranta ca ne vom recupera bagajele candva, repede. Trec din nou pe la Carpatair si aflu ca in avionul care e in zbor de la München spre Cluj sunt cateva zeci de bagaje de pe lista celor ratacite. Or fi si ale noastre? Impreuna cu Mihaela ajungem la concluzia ca, in proportie de 99%, asa va fi. Doar Murphy nu a vorbit prostii, sau?

27 decembrie, Cluj-Napoca, ora 12.00. Trecem de controlul de securitate si incepem din nou sa asteptam. Avionul soseste, bagajele incep sa fie descarcate. Speram ca au sosit si ale noastre si ca va fi destul timp pentru a le re-urca in avion, sa ajunga macar in acelasi timp cu noi inapoi in Germania. Astept in zadar un SMS de la parintii Mihaelei, care asteptau si ei bagajele, ca sa sorteze cat se poate de repede ceea ce trebuie sa ramana in Romania –  cadourile de Craciun si cel pentru ziua mamei mele, pe care nu am apucat sa le daruim la momentul potrivit – iar apoi sa predea ce ramane, ca sa fie re-trimis bagajul cu aceeasi cursa cu care urma sa calatorim noi inapoi spre Germania.

27 decembrie, München, ora 14.20. Dupa mai bine de zece zile, in sfarsit o veste despre bagajele noastre: “Sunt la Cluj”. Evident, sosisera in acea dimineata, iar timpul fusese prea scurt pentru ca tot planul pus la punct impreuna cu angajatii de la Carpatair si cu socrii sa functioneze. Vine si a doua veste buna: “Bagajul (intre timp a ramas unul singur) o sa va fie trimis cat de repede posibil acasa, in Germania”. Oare ce o fi insemnand “cat de repede posibil”? Cand a fost vorba de gasit si adus bagajele la Cluj, acest “cat de repede posibil” a durat 10 zile. In fine, singura optiune pe care o aveam era sa asteptam. Pentru inceput, urmatorul avion.

27 decembrie, Dresden, ora 19.00. Gata cu zborurile! Ne urcam in tren si plecam spre Görlitz.

27 decembrie, Görlitz, ora 22.00. In sfarsit, acasa! Obositi, in continuare cu gandul la bagaj, dar macar suntem acasa. Cald. Odihna. Dupa putin timp, parca am si uitat de bagaj. Imi amintesc, insa, repede, cand observ ca nu am net. Stick-ul e in bagaj. Imi tece repede, sunt mult prea obosit sa ma mai gandesc la probleme.

28 decembrie, Görlitz, ora 16.00. Din nou, vesti bune despre bagaj. A fost trimis pe aceeasi ruta pe care am calatorit noi, Cluj-München-Dresden.

29 decembrie, Görlitz, ora 15.00. Suna telefonul. Numar necunoscut. “Sigur trebuie sa fie vorba despre bagaj”, imi spune Mihaela. Din nou, are dreptate. Un angajat al aeroportului din Dresden ma anunta ca ajunge cam in 5 minute cu bagajul. Cobor in fata cladirii, o duba parcheaza, soferul deschide usa din spate si imi scoate bagajul. Semnez de primire, urc patru etaje, intru in casa, despachetez totul, vad ca nu lipseste nimic, la fel vad ca geanta e distrusa, dar asta e alta poveste (urmeaza plangerea la Lufthansa). Dupa 12 zile si jumatate, ne-am recuperat lucrurile…

Cu ce am ramas dupa aceasta intreaga aventura? Cu multumirea ca ne-am recuperat lucrurile, cu multumirea ca, desi mai tarziu decat ar fi trebuit, mama si-a primit cadoul pentru aniversarea celor 60 de ani, iar Mos Craciun a ajuns unde il trimiseseram noi dinainte de a pleca din Görlitz, cu admiratia pentru modul in care sunt tratati pasagerii “cu probleme” la München, cu aceeasi admiratie pentru cei de la Carpatair (nu doar cei din Cluj, in general – mie chiar imi place compania asta), cu convingerea ca “legile lui Murphy” se aplica mai bine decat majoritatea legilor din Romania, dar si ca absolut orice, absolut oricand, mi se poate intampla si mie. Oriciat de putin probabil ar parea.

PS: Dupa ce am trecut peste intreaga poveste, am ajuns la concluzia ca totul s-a intamplat din cauza iubitei mele sotii 🙂 Va explic si de ce e asa.
– Cu o zi inainte sa plecam spre Cluj i-a spus, senin, soacrei mele ca ajungem pe la 17.30, cand de fapt trebuia sa fie cam 12.30. Pana la urma, a fost 18.30.
– Cand am ajuns la München si a vazut ce vreme era afara (ningea foarte puternic), m-a intrebat in gluma ce ar fi daca ni s-ar anula zborul. S-a anulat.
– Tot la München, dupa ce am primit biletele spre Cluj via Timisoara, iar angajata Lufthansa ne-a asigurat ca in 99% din cazuri totul e ok cu bagajele, a tras rapid concluzia ca e un mod frumos de a spune ca exista totusi sanse ca bagajele sa se rataceasca. Asa a fost.
– Cand asteptam, la Cluj, dupa aterizare, sosirea gentilor, mi-a zis, pe un ton tare glumet: “Parca vad ca nu mai vin bagajele noastre. Ar fi si culmea”. Si bagajele nu au mai venit…
– In zilele cand asteptam bagajele, a fost prima care a lansat teoria cu privire la sosirea lor cu avionul cu care urma sa ne intoarcem noi in Germania.
Guilty as charged!

PS 2: Cum ne-am descurcat 12 zile fara lucrurile pe care le aveam in bagaj (toata colectia de cosmetice a Mihaelei si toate hainele mele)? Simplu, cu ajutorul prietenilor si familiei. Cat ai zice peste, Mihaela si-a “construit” o trusa noua, iar eu am scos la plimbare hainele socrului meu. Si pana la urma nici nu a fost asa rau 😉

Versiunea in limba engleza, pe Facebook, AICI.