Zece zile nebune

Relaxat și convins tot mai mult că Görlitz poate fi noua mea casă, m-am prezentat la interviu. În fapt, o discuție de aproximativ o oră, când în germană, când în engleză. Temerile mele legate de partea tehnică nu s-au adeverit, în schimb previziunile prietenei HR manager, da. Oricum, scenariile pe care mi le imaginasem aveau să rămână doar atât: scenarii imaginate.

De-a lungul interviului am aflat, așa cum era și normal, tot ce presupunea job-ul. Am răspuns la o mulțime de întrebări, dar nu așa cum mă așteptam legate de job în sine, cât mai ales despre mine și despe decizia mea de a emigra. Nu mi-a fost greu să observ că acesta devenise subiectul principal al discuției. Nu că m-ar fi deranjat, ba chiar dimpotrivă. La sfârșitul discuției, am rămas pur și simplu șocat: cei doi interlocutori ai mei – viitorii mei șefi – s-au uitat unul la celălalt, după care și-au îndreptat privirile către mine: ”Dacă tu vrei, noi vrem!”. ”Trebuie însă să te decizi foarte repede. Totul începe luni, 10 mai”.

Pentru câteva secunde, am rămas blocat. Eram la peste 1.000 de kilometri de casă și trebuia să iau, pe loc, o decizie de care avea să depindă viitorul meu și al familiei mele. Și am luat decizia: am spus ”OK”. Toată relaxarea dispăruse din nou. Mai aveam doar 10 zile timp să mă întorc în România, să  pun la punct tot ce e de pus la punct și să mă întorc în Germania.

Am ieșit din clădirea firmei și mi-am sunat soția. ”Ar fi o idee bună să începi să faci bagajele. Peste o săptămână plecăm în Germania”, i-am spus.  Am avut impresia că ea crede că glumesc. Nu era însă așa. Cred că era la fel de șocată precum am fost eu când am auzit ”luni, 10 mai”.

După 10 minute eram deja în mașină. Görlitz-Zittau-Praga. O pauză pentru relaxare, plus prânz. Mai departe, spre Brno-Bratislava. Deja se făcuse seară și oboseala ultimelor două zile începea să își facă simțită prezența. Am decis atunci că ideea cea mai potrivită e să caut un loc unde să înnoptez. După aproximativ o oră, am găsit o pensiune. Deja eram în Ungaria. Nici nu mi-a mai trebuit nimic să mănânc, am căzut lat. Am dormit, cred, neîntors. A doua zi dimineață, mi-am continuat drumul spre casă, iar spre după-amiază eram deja la Cluj.

Am început pregătirile. Ce luăm cu noi? Ce facem cu apartamentul? Ce mai avem de rezolvat și putem să o facem în următoarea săptămână? Cum găseam răspuns la o întrebare, apăreau alte cinci. Cred că a fost cea mai stresantă săptămână de care am avut parte în ultimii ani. Până la urmă, am reușit să rezolvăm mult mai multe decât ne închipuiam. Am încheiat colaborarea cu ”Adevărul” de comun acord – mulțumesc, Dana, pentru sprjin – și am reușit să găsim chiar și chiriași pentru apartament, am apucat să… am reușit să… o grămadă de lucruri. Și totuși, multe sunt încă nerezolvate.

Cea mai grea a fost, fără îndoială, despărțirea de colegi, prieteni, familie. Oricât de mult te pregătești sufletește pentru astfel e momente, e degeaba. Momentul unor astfel de despărțiri e greu, foarte greu. E sacrificiul suprem pe care trebuie să îl faci atunci când iei o decizie precum a noastră, aceea de a emigra, de a lua viața de la zero altundeva, departe de casă. Dar am trecut și peste acest moment, iar în 7 mai 2010, seara,

În 7 mai seara, eram din nou în mașină. De data asta, alături de Mihaela. Iar pe bancheta din spate și în portbagaj, nici spațiu cât să arunci în ac. Și totuși, erau mult prea puține lucruri, aveam să constat ulterior.