Ca acasă. Aproape.

Din nou, aproape 1.200 de kilometri: Cluj-Budapesta-Bratislava-Praga-Görlitz. De această dată, mult mai relaxant și totodată mult mai relaxat după cele zece zile de-a dreptul nebune de care avusesem parte. În plus, dispăruse și presiunea timpului. A doua zi, în jurul amiezii, eram din nou în Germania. Nici nu terminasem bine de povestit cu Mihaela despre întânirea mea precedentă cu polițiștii, că am și văzut în oglinda retrovizoare un girofar aprins. Am tras pe dreapta și am avut ocazia de a fi surpins a doua oară: ne-au verificat actele, ne-au întrebat încotro mergem și… atât! Și acum mă întreb ce făceam dacă mă rugau să le arăt ce am în mașină.

Peste o jumătate de oră intram în Görlitz. Parcă fusesem aici de 1.000 de ori, locurile deja mi se păreau foarte familiare. Parcă eram acasă. Am găsit repede hotelul unde urma să locuim până când aveam să ne găsim un apartament. Deși eram frânți, nu am ezistat tentației unei plimbări prin centrul vechi al orașului. Cum și foamea ne cam dădea târcoale, am căutat un restaurant și l-am găsit tocmai în Polonia, pe malul râului Neisse: Espresso. Atmosferă plăcută, mâncare foarte bună și prețuri foarte bune, aproape la jumătate față de cele din Görlitz.

Reîntorși la hotel, nu am mai avut decât puterea de a ne pregăti pentru somnul atât de mult-așteptat și necesar. Doar ne aștepta încă o săptămână nebună…