Cluj, pur și simplu superb

Clujul e superb duminică dimineața. Cuprins de liniște, pare să își tragă sufletul după ”nebunia” din timpul săptămânii. Sunt deja trei săptămâni de când am regăsit orașul astfel și, pe loc, m-am re-îndrăgostit de el.

Apoi s-a terminat weekend-ul… a reînceput ”nebunia”: uitasem cum e să te înghesui pe stradă, alături de mașini conduse de șoferi care nu par a avea altceva în minte decât să ajungă oricât de repede acolo unde au treabă, fără să țină cont de riscuri. La fel, uitasem cum e să te plimbi pe trotuare și, din când în când, să fii izbit de oameni aproape la fel de grăbiți ca șoferii. Senzația pe care o mai am și acum e că orașul seamănă din ce în ce mai mult cu Bucureștiul. Oamenii sunt deja tot mai ”pestriți” – a fi clujean get-beget e de multă vreme o raritate – la fel de agitați…

Din fericire, însă, odată cu lăsarea serii, Clujul își recapătă farmecul care pe mine m-a fascinat mereu. Mulți se ascund în case, poate la fel de mulți se adună ”la o poveste, la o bere”. Terasele sunt neîncăpătoare – toată zona centrală, mai ales Piața Muzeului, e de-a dreptul fenomenală așa cum arată acum, plină ochi în fiecare seară – Clujul freamătă de viață până târzu în noapte, așa cum îi stă bine unui oraș ”european”, apoi se odihnește până în zori, când reîncepe freamătul.

De când am plecat în Germania, am mai văzut Clujul în două rânduri: în toamna anul trecut mi se părea un oraș plictisit, iar în iarnă l-am simțit de-a dreptul ”înghețat”, parcă fără chef de viață. Clujul lunii iunie 2011 m-a cucerit. Și când mă gândesc că tocmai se terminase TIFF…