Bătaie de joc

Vreme de aproape 30 de ani, m-am confruntat cu birocrația din România, dar nu mi-am imaginat niciodată cât poate fi de enervantă această ”luptă” până luna trecută, când am mers la Cluj cu scopul de a vinde apartamentul pe care îl aveam în Florești. Teoretic, o treabă destul de ușoară: câteva acte de semnat. Practic, o săptămână întreagă de umblat din stânga în dreapta, de așteptat, de nervi… O săptămână în care am realizat cu adevărat câtă nesimțire există în instituțiile din România și cât de neînsemnați sunt, pentru angajații de acolo, oamenii de rând. Cei care, de fapt, le plătesc salariile.

Totul a început cu o plimbare lejeră la Primăria Florești, unde urma să plătesc impozitul și să primesc o dovadă că nu mai am datorii. Maximum o jumătate de oră mi-am imaginat eu că va dura. Greșit! Foarte greșit! După ce verifică în calculator cât am de plătit, o funcționară își ridică tacticos privirea spre mine și, parcă speriată și ea de ce văzuse, mă informează că am o amendă neplătită. 480 de lei. Evident, m-am speriat și eu, mai ales că știam că plătisem ultima amendă pe care o primisem înainte de a pleca în Germania. Doar că asta nu conta, pentru că bazele de date ale Primăriei Florești, Primăriei Cluj-Napoca și Poliției Rutiere nu sunt conectate. Așa că singura mea scăpare era să fac rost de o dovadă că am plătit amenda.

Noroc că mi-am adus aminte că plătisem la Poștă, în centrul Clujului. Am plecat încolo și am aflat că toate informațiile fuseseră ”pasate” Primăriei. Alt drum. Acolo am obținut un duplicat după chitanță, după care m-am întors la Florești. Jumătatea de oră pe care mi-o imaginasem trecuse deja cam de o oră…

După ce am plătit impozitul la Primărie, am fost trimis într-o încăpere, să primesc o dovadă scrisă că nu am datorii. De acolo, în altă cameră, unde hârtia urma să fie semnată. O secretară plictisită și tare înfometată îmi ia hârtia și o aruncă pe un birou, peste alte câteva zeci, după care continuă să muște cu poftă dintr-un sandviș. Îmi permit s-o întrerup de la masă și o întreb de ce nu îmi duce hârtia la semnat. ”Așteptați afară, trebuie să vină primarul să semneze”, îmi răspunde în doi peri. Insist să aflu când se va întâmpla ”minunea”. ”Primarul nu e aici”, îmi spune senin. Continuu cu întrebările și într-un final aflu ceea ce îmi era frică să știu: hârtia putea fi semnată de trei persoane și niciuna nu era acolo. Degeaba încerc să îi explic femeii că mă grăbesc – răspunsul ei mă lasă mut: ”Dacă chiar vreți să știți, conform legii poate dura și patru zile până primiți hârtia”. Ce replică puteam să îi dau uneia care, pe lângă că pierde vremea pe banii mei, mai are și puterea de a-mi crea neplăceri. Am renunțat și i-am zis că mă întorc într-o jumătate de oră.

Cum mai aveam nevoie de o altă hârtie, de la Electrica, am dat o fugă până în Mănăștur. Speranța că aici va merge totul mai rapid mi-am pierdut-o imediat ce am intrat. I-am explicat unei domnișoare ce vreau și ea m-a trimis la casierie. Acolo, după ce am stat vreo 10 minute la coadă, o altă domnișoară îmi spune că nu am ce căuta la ea și mă trimite înapoi la prima. Ajung iar în fața acesteia. ”Aia de la casierie îi proastă, habar nu are”, îmi spune și mă trimite iar la casierie. Mă pun la coadă la alt ghișeu. La cea mai scurtă coadă. Dar cum Murphy e mereu pe fază, în fața mea era o doamnă cu câteva zeci de facturi. După cam 25 de minute, termină de plătit și îmi vine mie rândul. A doua casieriță îmi rezolvă problema într-un minut. Prima chiar era proastă, constat și eu și revin la primul birou, unde iar rezolv totul repede. După o oră la Electrica, eram deja înapoi pe drumul spre Florești. Timpul mă presa deja, întrucât la ora 15.00 trebuia să am toate actele în regulă. Urma doar să mă întâlnesc, la notar, cu cumpărătorul.

De-a dreptul îngrozit de ce mă poate aștepta, am intrat iar în clădirea Primăriei Florești, în biroul secretarei înfometate. Se uită lung la mine, mă întreabă cum mă cheamă, caută pe birou și îmi întinde hârtia semnată. Mă uit peste ea și remarc faptul că datele mele nu sunt complete. O întreb pe secretară dacă nu cumva trebuie să fie completat totul, ea dă din umeri. Mă întorc la camera unde mi-a fost completată hârtia, îl conving pe funcționarul de acolo să completeze datele lispă, după care mai fac o plimbare până la secretară, să îmi confirme, prin ștampilă, modificările.

Mă uit la ceas și îmi dau seama cât de naiv am putut să fiu când mi-am imaginat că voi rezolva ceva ce implică acte într-o jumătate de oră. De rezolvat, rezolvasem totul. Doar că a durat aproape șase ore. Din cauza incompetenței unor angajați – plătiți chiar din banii mei și ai voștri – am pierdut o jumătate de zi. Și era doar prima zi a săptămânii… Ce a urmat, a fost însă ”floare la ureche”. Cu toate acestea, nu m-a împiedicat să spun – oricât de amar sună – că mă bucur că nu mai locuiesc în România. Nu cred că aș mai suporta o astfel de bătaie de joc.  Și nimeni nu ar trebui să fie obligat să facă asta. Dar există vreo șansă să se schimbe situația?