Ultima zi

Mi-am schimbat locul de muncă de multe ori în ultimii zece ani și încă tot nu am reușit să mă obișnuiesc cu ”ultima zi”. Mi se pare atât de grea despărțirea – în special cea de oameni – încât mi-aș dori ca această ”ultimă zi” să nu mai existe. Dar cum știu că nu se poate, înghit în sec și mă pregătesc sufletește cât se poate de bine. Dar niciodată nu reușesc să rezist. De fiecare dată năpădesc amintirile, de fiecare dată îmi simt sufletul cum plânge, de fiecare dată am senzația că se rupe ceva din mine. Chiar dacă, de fapt, eu mă rup de ceva și chiar dacă mereu (până acum, cel puțin) decizia despărțirii mi-a aparținut.

Sunt convins că și vineri mă voi simți sfâșiat pe dinăuntru, sunt convins că voi păși în birou cu inima strânsă și că îl voi părăsi cu ea și mai strânsă. După un an și jumătate, spun ”la revedere” primului meu job din Germania. Îmi iau adio de la oameni cu care am lucrat alături de la început, de la oameni care m-au învățat multe, de la oameni care m-au susținut când am avut nevoie și care m-au tras de mânecă atunci când era nevoie, de la oameni pentru care nu a contat nicio secundă că vin din România, ci doar cum mi-am făcut treaba. Oameni cărora nu pot decât să le mulțumesc pentru asta.

Da, vineri, 28 octombrie 2011, e din nou ”ultima zi”. Și eu tot nu m-am obișnuit cu ea.