Contraste

A trecut ceva vreme – chiar multă – de când nu am mai scris. E-mailurile, SMS-urile şi mesajele pe Whats App nu se pun, nici măcar postările de pe Facebook. Parcă a trecut o veşnicie din 15 februarie… Asta simt, mai ales când mă gândesc la faptul că, vreme de aproape zece ani, am scris zilnic. Pariul pe care l-am pus acum trei luni – se referea la faptul că voi scrie mai des pe blog – l-am pierdut. Pur şi simplu, nu mai simt nevoia de a scrie constant. Mai bine mai rar, dar măcar cu mesaj, îmi spun de fiecare dată când vreau să adun unele gânduri şi să le pun pe hârtie (de fapt, pe tastatură). Aşa că tot la e-mailuri, SMS-uri, mesaje pe Whats App şi postări pe Facebook rămân.

Excepţiile întăresc, însă, orice regulă, şi în cazul meu e la fel. Din când în când, mai scriu. Fie când mi se oferă ocazia – cum a fost cazul solicitării venite nu de mult din partea revistei Sinteza (în opinia mea, cel mai bun produs media care există la ora actuală în România), fie atunci când chiar simt că e momentul potrivit. Iar de câteva zile încoace, simt că ar cam fi cazul. Poate are legătură şi cu faptul că mulţi cunoscuţi – pe care i-am reîntâlnit după mult timp – m-au întrebat de ce nu mai scriu aşa des. Dar cel mai mult are legătură cu faptul că îmi face plăcere. Şi, până la urmă, cred că asta învinge orice alt argument, indiferent că e pro sau contra. Atâta vreme cât faci ce îţi place, faci lucrul potrivit!

Am vrut să scriu despre Cluj. Despre contraste. Despre cum, privit de departe, îmi displace tot mai mult, dar pe de altă parte, când sunt acolo, mă simt excelent. Despre cât de mic şi de neînsemnat mi se pare, după ce ani de zile am avut impresia că e un fel de “buric al Pământului”. Despre cum imaginea pe care şi-a creat-o – de oraş al elitelor – nu potriveşte deloc cu mulţimea de fapte de corupţie la nivel înalt scoase la lumină în ultima vreme. Dar despre toate acestea nu ştiu dacă ar mai fi ceva de zis… Poate doar că, atunci când căutăm “vinovaţii”, ar trebui să fim sinceri cu noi înşine. Noi, clujenii, suntem vinovaţi. Noi le-am oferit, din patru în patru ani, şansa de a se crede Dumnezei peste un oraş indiferent la toate mizeriile, dar care se comportă ca o fată mare atunci când cineva arată cu degetul. Noi am tăcut atunci când ni s-a promis mare cu sarea, iar în schimb am primit doar minciuni, ambalate frumos în pungi cu trandafiri sau săgeţi, pline cu făină, zahăr şi ulei.

Clujul nu e nimic mai mult decât un banal oraş din România, care din fericire mai iese în evidenţă cu un festival de film excelent sau cu alte manifestări culturale. Din când în când, le mai face cu ochiul unor investitori (cei care nu se sperie să dea şpăgi sau care au destui bani să “sponsorizeze” unde trebuie), din când în când mai e scos din amorţeală de câte un meci de fotbal al lui “U”. Un oraş ce se vrea “mare”, dar care e măcinat de orgolii mărunte.

În afară de Cluj, am vrut să scriu despre sport. Despre “U” şi victoria din Gruia, despre bucuria de nedescris pe care a stârnit-o acel meci, care a demonstrat încă o dată – deşi nu a fost niciodată nevoie – că în Cluj nu există decât o singură echipă: “U”. Despre cum baschetul clujean va avea două echipe în prima ligă. Despre Simona Halep şi parcursul ei de excepţie din ultima vreme. Despre baschetul din NBA, despre finala pe care sper că o va câştiga San Antonio Spurs. Despre Champions League şi dezamăgirea Bayern, despre “La Decima” care nu mai reprezintă o himeră pentru Real. Şi tot ceea ce am reuşit să scriu au fost maximum câteva rânduri, pe Facebook. Care nu se pun…

Mi-am promis mie, însă, că măcar pentru o lună, voi scrie des. Foarte des. Despre Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia. Nu neapărat despre meciuri, cât despre actorii competiţiei – jucători, antrenori şi spectatori – despre pasiuni, bucurii şi dezamăgiri. Despre contraste, în special cele dintre strălucirea de pe terenurile de fotbal şi gri-ul din viaţa de zi a brazilienilor.

Evident, voi începe cu meciul de deschidere, Brazilia-Croaţia. Toţi sunt convinşi că gazdele vor învinge lejer. Eu, nu. Chiar dacă de o parte joacă Neymar, iar de cealaltă Mandzukic se va uita de pe margine. Poate comparaţia nu e perfectă, dar acest joc îmi aduce aminte de Argentina-Camerun, primul joc de la CM 1990. Maradona & Co. contra unor – pe atunci – necunoscuţi. Victoria aşteptată a sud-americanilor s-a transformat într-un eşec al campionilor modinali din 1986, ce a adus în prim-planul lumii fotbalului jucători ca Roger Milla, François Omam-Biyik, Emmanuel Kundé, Cyrille Makanaky sau Thomas N’Kono.

Revenind însă la 2014 şi la meciul de peste aproximativ o oră, sunt convins că vom avea parte de o surpriză frumoasă a croaţilor. Şi de surpize neplăcute din partea arbitrilor – nu neapărat azi, cât de-a lungul turneului – care vor avea grijă ca echipele “mari” să nu aibă probleme când dau de greu. Şi mai-mai că aş putea paria că vom avea o campioană mondială ce se va alege dintre favorite. Şi că nu va fi Spania. Nici Brazilia. Nu mi-ar părea deloc rău să fie Italia. Dar m-aş bucura enorm să fie Germania.