Dragoste la prima vedere

Să conduci aproape 1.200 de kilometri, de dimineața până seara, când prin cap îți trec o grămadă de scenarii nu e tocmai odihnitor. Nici drumul meu de la Cluj până la Görlitz nu a fost, mai ales că am fost nevoit să pierd aproape 3 ore înainte de Praga, din cauza faptului că autostrada fusese blocată în urma unui accident. Ratasem, astfel, și întâlnirea programată la Praga cu David, fostul meu coleg de la “Adevărul”. La fel, și sosirea la o “oră normală” la pensiunea unde îmi rezervasem o cameră.

După ce mi-am anunțat întârzierea și am aflat unde voi putea găsi cheia de la cameră, parcă m-am mai liniștit. Nu mă mai grăbeam, lucru care mi-a prins bine imediat după ce am intrat în Germania. Vreme de aproape 10 minute, m-a urmărit o mașină. Dacă eu circulam cu 50 km/h, la fel circula și ea. Acceleram eu, accelera și șoferul din spate. La un moment dat, pe când mă pregăteam să accelerez dn nou, imediat după ce am ieșit dintr-o localitate, am văzut în oglindă girofarul aprins și tăblița de deasupra mașinii: “POLIZEI”. Era aproape 1.00 noaptea, conduceam o mașină cu număr de România în apropierea graniței Germaniei cu Cehia și Polonia, o zonă “renumită” pentru numărul mare de furturi auto. Ar fi fost și culmea să nu mă oprească…

Prima mea întâlnire cu polițiștii din Germania a durat cam 10 minute. Unul dntre ei a stat în permanență cu ochii și lanterna pe mine, în vreme ce al doilea mi-a verificat actele. S-a apropiat apoi și m-a întrebat dacă sunt de acord să deschid portbagajul. L-am deschis. Aveam doar o geantă, cu haine pentru două zile. Mi-a cerut permisiunea de a se uita în geantă, i-am acordat-o, dar nu a schițat niciun gest. M-a rugat să o deschid larg, spunându-mi doar că el se va uita, fără să atingă nimic. După câteva secunde, mi-a dat actele, mi-a mulțumit și mi-a urat drum bun. Ca niciodată, m-am simțit foarte bine după o asfel de întâlnire.

Recunosc, mă așteptam să fiu șicanat. Eram obișnuit cu asta de acasă, unde polițiștii vor mereu să îți dovedească faptul că ei sunt ”șefii străzilor” și că pot face orice vor. Ei bine, și cei din Germania ar putea face ce vor. Doar că nu fac. Iar de asta avea să mă lămuresc în lunile ce vor urma.

După o jumătate de oră, eram în Görlitz. Obosit, foarte obosit. Îmi doream să ajung doar la pensiune, pe Landeskronstrasse 23. Am găsit strada, am parcat în fața numărului 21 și am început să caut numărul 23. Logica mea îmi spunea că nu poate fi departe, iar având în vedere că 21 era ultima casă de pe stradă putea fi doar peste drum sau lângă. Greșit. Logica mea nu mai funcționa prea bine la ora aceea, așa că am reușit să găsesc numărul 23 abia după o jumătate de oră. Era după colț. Cum strada se termina într-un sens giratoriu, intrarea la pensiunea era pe una dintre laturile sensului. Oricum, nu mai conta pentru mine decât să găsesc cheia și camera, iar apoi să mă odihnesc. Într-un final, am și reușit.

Cum eram obișnuit cu ritmul de lucru de la “Adevărul”, m-am trezit devreme. Am tot amânat să iau micul dejun, dar la ora 8.00 (ora Germaniei) tot am coborât. Interviul meu fusese amânat pentru ora 13.00, astfel că de la 9.00 aveam la dispoziție destul timp să fac cunoștință cu Görlitz, un oraș despre care știam doar că după 1945 a fost împărțit în două. Cum pensiunea era aproape de centru, am luat-o la pas.

Primul lucru care mi-a atras atenția a fost liniștea, am remarcat apoi zâmbetele de pe chipurile oamenilor. Începea să îmi placă. Cum mă apropiam de centru, cum mă ”prindea” tot mai mult. Cum harta îmi spunea că Polonia nu e departe, am lăsat în urmă centrul ”nou” și am traversat ”orașul vechi”, coborând pe fosta rută comericală Via Regia spre râul Neisse. Am trecut podul pietonal redeschis în 2004, la 59 de ani după ce fusese bombardat, după care mi-am încheiat prima vizită în Polonia. Nu înainte de-i mărturisi Mihaelei că m-am îndrăgostit de Görlitz. Cu adevărat, un oraș-bijuterie. Și nu înainte de a o saluta, prin intermediul webcam-ului amplasat deasupra podului.

Drumul până la pensiune mi-a oferit noi șanse de a îndrăgi orașul. Toate grijile, toate temerile mele dispăruseră ca prin minune. Urma interviul. Primul, după 10 ani.