Altceva, altundeva

Trezirea, drumul până la serviciu, munca la ziar, apoi drumul spre casă. Uneori, în fiecare zi a săptămânii. Fără sâmbătă, fără duminică. Timp de zece ani, cam acesta a fost ritmul vieții mele. E ritmul pe care îl acceptă orice ziarist în Cluj. De fapt, oriunde. E tributul plătit pasiunii pentru această meserie. Ce faci, însă, când ajungi la concluzia că, indiferent de cât de bine ești plătit, ritmul acesta e mult prea mult pentru a mai putea avea o viață normală, liniștită, alături de familie? Eu unul am găsit doar o singură soluție: să renunț.

Am pus în balanță, vreme de câteva luni bune, toate aspectele pro și contra. Iar când am luat decizia, am ajuns în fața uneia noi: ce urmează? Am reușit să găsesc doar un singur răspuns: altceva și, de preferință, altundeva. Nu în România. Iar Mihaela, restul familiei și prietenii m-au încurajat. Asta m-a făcut să continuu. Chiar dacă nici acum nu știu exact ce anume m-a făcut să iau decizia de a încerca să îmi găsesc un viitor altundeva decât în România.

Știu doar că m-am săturat de toate minusurile pe care mi le oferea România cu atâta generozitate. Plusurile le vedeam tot mai rar. Din păcate, și acum mi se pare că e la fel. Cel puțin, asta e imaginea pe care mi-o transmit televiziunile din România. Iar între toate acestea, am găsit cu greu un motiv pentru care să vreau să îmi cresc copiii în România.

Odată luată decizia, mai rămânea doar de stabilit destinația. Din fericire, alegerea nu mai era atât de grea: trebuia să fie o țară în care limba oficială să fie ori germana, ori engleza. Germana, pentru că vreme de 12 ani am studiat-o ca limbă maternă la “Coșbuc” și era poate o ultimă șansă pentru mine să mă și folosesc de acest avantaj pe care mi-l făcuseră cadou părinții. Engleza, pentru că e limba pe care o stăpânim atât Mihaela, cât și eu. Plus, să fie în Europa.

Pe locul întâi în topul preferințelor a fost Austria :), locul unde eu atât eu, cât și Mihaela ne-am simțit mereu excelent. Eu, cel puțin, m-am simțit mereu ca acasă în vacanțele de 3 luni pe care le petreceam, când eram mic, la 80 de kilometri de Salzburg. Și, de ce să nu recunosc, pofta de a mă stabili în Austria mi-a insuflat-o și Lucian Stanciu. Chiar am discutat cu el despre ce înseamnă emigrarea în Austria. E o idee la care – încă – nu am renunțat. Chiar am un plan pentru a o pune în practică, dar vă voi povesti mai multe cu altă ocazie. Am luat în calcul și varianta de a copia experiența a doi foști colegi de la Adevărul, care au lăsat baltă România și s-au mutat în Tenerife. Am ales, însă, să mai aștept puțin și mi-am concentrat eforturile spre alt aspect, poate cel mai important: un loc de muncă.

Cred că am trimis 100 de CV-uri. Poate mai multe. Răspunsuri am primit o grămadă. Majoritatea începeau cu “Unfortunately…”. Nu am renunțat, iar la un moment dat am primit un răspuns favorabil. Era un job la Atena. L-am refuzat. În Grecia, tocmai începuse nebunia legată de colapsul economic. Mi s-a părut atunci – și acum consider la fel – că ar fi fost un pas înapoi la acel moment. Am continuat să aștept.

Și am primit un nou răspuns pozitiv pe la mijlocul lui aprilie 2010. Informațiile erau destul de vagi: Görlitz (Germania), suport tehnic, job pentru vorbitori de germană și engleză, plus permisul de muncă asigurat. Suna destul de bine. După un schimb de e-mail-uri, care a durat cam două zile, suna tot mai bine: firma îmi asigura cazarea la hotel până când urma să îmi găsesc o locuință, calculele mele arătau că salariul promis ne-ar fi ajuns amândurora să ne descurcăm.

Am trecut cu bine toate testele inițiale de limbă și cunoștințe tehnice de bază (nimic spectaculos – chestiuni simple, legate de calculator, în special sisteme de operare) și am așteptat un prim răspuns de la firmă. A venit foarte repede, sub forma unei invitații la interviu, primită în 27 aprilie. Interviul era programat în 30 aprilie, la ora 11.00. Urmau două zile nebune…