Negocieri

Hotelul Bon Apart, aflat în centru, a fost prima noastră “casă” în Görlitz. Am stat acolo opt zile, într-un apartament copiat parcă din filmele cu prinți și prințese. Ne-am simțit ca și cum am fi făcut o scurtă călătorie în timp. Mai lipsea doar o caleașcă în fața clădirii.

Cum programul meu era extrem de strict, de la 9.00 la 17.00, tot greul a căzut pe umerii Mihaelei: aveam răgaz de o săptămână să ne găsim o locuință. Misiune aproape imposibilă, ne-am spus amândoi la început. Și așa părea să și fie, după vreo două zile de căutări. Din păcate, ziarele locale nu ne-au fost de mare ajutor, iar ofertele găsite pe internet, la fel. Ori erau prea mari apartamentele, ori prea scumpe, ori mult prea îndepărtate de sediul firmei. Ori pur și simplu nu mai erau valabile ofertele. În orice caz, aveam impresia că ne învârtim în gol.

Am decis să apelăm la altă metodă: ne-am urcat în mașină și am colindat orașul în lung și în lat. Cel puțin, așa ni se părea nouă atunci. Acum știu sigur că, de fapt, ne învârtiserăm în cerc, pe o rază de aproximativ 2 kilometri. Nici vorbă de căutat în tot orașul 🙂

”Salvarea” a venit din întâmplare, pe când nici nu ne așteptam. O colegă, alături de care participam la primul training dinainte de a începe munca propriu-zisă, și care se afla de asemenea în căutarea unui apartament, tocmai renunțase la o ofertă. Am luat legătura rapid cu proprietarul (cel puțin așa credeam eu), iar de curiozitate am și mers până la adresă, să arunc o privie. Zona ne-a plăcut, am reușit să ajungem și în curtea imobilului și, cum nu erau perdele, am remarcat că în apartament era și ceva mobilă. Lucru care ne convenea de minune. Mai rămânea doar să vedem cum arată, de fapt, locuința.

O zi mai târziu, eram în apartament, alături de fiul proprietarului și de Mihaela. Recunosc, nu a fost cea mai plăcută impresie, în special din cauza dimensiunilor reduse. Avea, însă, două canapele, mobilă de bucătărie și un pat, așa că nu ne-a trebuit mult să ne hotărâm. Chiar dacă era micuț, apartamentul era OK, îngrjit, se afla la o distanță acceptabilă de locul meu de muncă, iar zona ne plăcea. Mai rămânea doar să ne întâlnim cu proprietarul și să aflăm prețul.

Și acum țin minte prima întâlnire cu proprietarul. Se petrecea într-o sâmbătă, seara, pe la ora 20.00. Am găsit destul de ușor biroul lui, după care am început să povestim. Mai întâi, despre apartament, iar apoi despre noi. Părea mult mai interesat despre motivele ce ne-au determinat să ne mutăm în Germania și totodată dispus să ne povestească despre legăturile sale cu România. Fusese, ca mulți est-germani, la mare. Îi plăcuse. Mai fusese și la Ploiești, cu treabă. Îi plăcuse până la un punct – ”erau mult prea mulți țigani”, mi-a spus – și în plus i se ceruse șpagă ca să își rezolve anumite treburi. Una peste alta, România îi lăsase o impresie bună.

Poveștile sale erau interesante, însă pe mine mă interesa mult mai mult să aflu prețul chiriei pentru apartament și – cel mai important – să îl convingem să accepte să ne închirieze apartamentul. Ceea ce s-a dovedit cam dificil, dar până la urmă a funcționat. Principala lui obiecție era legată de faptul că apartamentul e prea mic pentru două persoane. Avea 24 de metri pătrați (dacă bine țin minte), în care erau înghesuiți o bucătărie micuță, un living destul de spațios, un dormitor lat cât să încapă un pat și o baie cu duș. Micuț, într-adevăr, dar potrivit pentru ceea ce căutam noi, mai ales la început. După aproape două ore de negocieri, reușisem: de a doua zi, apartamentul era al nostru. De acum înainte, Görlitz chiar era casa noastră.