Birocraţie

Odată rezolvată mutarea, mai tebuia pus la punct aspectul “oficial” al şederii noastre în Germania: actele. Nu mai ţin minte exact câte hârtii a trebuit să completăm la Einwohnermeldeamt, la Ausländeramt, la bancă, etc.

“Înarmaţi” cu contractul de închiriere, ne-am rezervat o seară pentru Einwohnermeldeamt, instituţia la carre eşti obligat să îţi declari domiciliul cât mai repede după ce te muţi în Germania (termenul e 10 zile, parcă) . Am ajuns acolo pe la 18.30. Programul era până la 19.00. În faţa noastră, vreo 40 de oameni. Am luat număr şi ne-am pus pe aşteptat, aruncând din două în două minute priviri tăioase spre ceas şi spre mulţime. Pe la 18.55 începeam să ne întrebăm dacă merită să mai stăm. Când am observat că şi ceilalţi aşteptau, am rămas. A durat până pe la ora 20.00. Nu a contat că se închisese de o oră, angajaţii de acolo au rezolvat toate cererile celor care veniseră până la 19.00. Odată ajunşi la ghişeu, totul a mers lejer: funcţionara de acolo ne-a verificat actele, a completat una-alta, s-a minunat alături de colege când a văzut cum arată cărţile de identitate din România şi la final ne-a dat un fel de certificat, care atestă că avem domiciliul în Germania.

Credeam că asta avea să fie totul, dar nu a fost chiar aşa. După ce am rezolvat şi problema contului bancar – o formalitate după ce am primit hârtia de la Einwohnermeldeamt – am descoperit într-o zi, în poştă, o invitaţie la biroul pentru străini, Ausländeramt. Era doar pe numele meu, aşa că m-am dus singur. La coadă, vreo doi vietnamezi, câţiva polonezi… Ajung să vorbesc cu funcţionara de acolo, o întreb cum de m-au invitat doar pe mine, se minunează o vreme, dar nu prea pare să îi pese. Îmi ia actele şi dispare. Apare abia după vreo 20 de minute şi mă trimite să fac nişte copii. Nu prea departe, cum mă aşteptam, ci în camera alăturată. Rezolv copiile, dau să plec, dar funcţionarul de acolo nu mă lasă şi mai că strigă după mine să mă duc să îmi iau chitanţa pentru ele. Revin la primul birou, aştept din nou ceva vreme, până când funcţionara revine cu o nouă hârtie pe care mi-o înmânează. Plictisit deja de atâta aşteptat, o iau şi plec acasă. Abia acolo aveam să văd, de fapt, pentru ce am pierdut aproape o jumătate de zi: primisem de la Ausländeramt o confirmare a faptului că, în baza reglementărilor europene în vigoare, am dreptul de a sta pe teritoriul Germaniei mai mult de trei luni. Peste câteva zile, aveam să trecem din nou prin acelaşi “calvar”, până când şi Mihaela a primit acelaşi document. Era oare greu să ni le trimită direct acasă? Sau mai bine nu le făceau deloc, dacă tot există reglementări în vigoare…

Birocraţie, nu glumă! 🙂